Huiet surd de vijelie,
Peste lacul cel cu flori,
Se stârnește din pustie,
Cum e vara uneori.

Apele-s învolburate
Și in dans amăgitor,
Cuprind flori înmiresmate,
În vârtej răscolitor.

Și înlănțuie-n vâltoare
Floarea-albastră, de mijloc,
Valul mut de admirare
Se oprește-o clipă-n loc.

Sus pe creastă-o țintuiește
Într-o scurtă-mbrățisare,
O sărută și-o iubește,
Însă valul, apoi moare.

Floarea-albastră cea iubită,
Cade-n lacul răvășit,
În adâncuri e răpită
Cu iubirea ce-a murit.

Bucuresti 14.08.2006