Te recunosc si ma recunosti. Dupa atatia ani de treceri si lupte inca te recunosc. Uite-ti zambetul, niciodata destul de larg, intotdeauna prea departat si totusi atat de cunoscut si iubit. Da, iubit, desi toate mi-au fost impotriva si nici tu nu m-ai ajutat. Imi amintesc perfect, de parca ieri as fi fost tanara, neobisnuit de tanara pentru o lupta asa de mare, naiva, ba nu de-a dreptul proasta, caci cum altfel puteam sa fiu asa increzatoare cum eram. Si tu ai stiut. Ai stiut si ai tacut, complice, multumit ca nu trebuie sa minti prea mult. A fost comod pentru lenea ta orientala, relatia mergea intretinuta de sclava care eram, nu trebuia decat sa fii prezent. In rest, nimic care sa te tulbure.
Asadar, e de mirare ca inca te recunosc. Stii bine cat de mult am dorit mai apoi, cand totul s-a sfarsit evident pentru amandoi, sa nu te mai stiu, nici macar in amintire. Si am reusit chiar sa merg mai departe pe drumul pe care l-am construit singura, cu pretul libertatii mele, am reusit chiar sa fiu fericita, asa cum numai disperarea te face sa fii fericit. Dar te recunosc.
Ma recunosti si tu si vad in privirea ta o licarire, ca un zambet malitios care nu stiu de unde vine, care ma doare pentru ca nu-l inteleg si pe care as vrea sa-l sterg. Dar mai vad un soi de incrancenare ca un strigat mut, o bizara urma a unei suferinte trecute, aproape o scanteie de ura care iti face ochii mai mari si mai cenusii decat ii stiam.