A venit vremea să-mi aștern poemul pe hârtie,
poem născut din lut și din haos.
Însă un haos unitar, perseverent,
adunat într-un balon de sticlă.

Nu-mi amintesc nimic adevărat despre voi.
Sunteți niște rânduri mincinoase.
Faceți ca mine! Muriți!
Nu v-am învățat mai mult decât știați.
Cuvinte născute din spini,
la fel cum erați și ieri, ca și astăzi …lauri și maine!

Aș plange, dar mă tem de născocirea lui Făt Frumos.
Cuvintele mele l-au inventat.

Îmi apartine chiar și închipuirea că i-aș fi dedicat viața mea cuiva...
De fapt a fost un simplu rămas bun, mai către toamnă, celui ce va fi.

Toamna care a trecut prin mine a nu știu câta oară cu un sarut…
Ce vremuri!
Într-un oras nebun, scăpăriciul striga și era surd:
“Iată jocul meu cu treizeci si două de petale!”
și nu-l auzea nimeni.
Erau cu toții surzi.

Am rămas fără titlu la poezia aceea atât de …verde.
Am încercat să găsesc al treilea univers de la sine într-un lac.
Am aflat imaginea din oglindă.

Un vuiet prelung a venit,
o incantație i-a urmat
și am crezut că mănanc fericirea cu porția.
Însă în tara nimănui m-am născut numai eu,
în grădina sufletelor alge, acel...

La căderea frunzei am scris un poem decolorat despre un fluture.
Își trăia ultimele clipe sub privirea mea nepăsătoare.
Atunci am avut o revelație:
sunt femeia copil care a înțeles întâmplător ce înseamnă
să trăiești în nanopoezia nimicului.

Cineva s-a gândit să-mi dea un nume.
Am ripostat. Numele meu nu s-a inventat!

Mă miram cu câtă dragoste mă nășteam într-o anumită ora a zilei.
Am numit-o curat: ora de liniște.
Și iar m-am privit în oglindă. Nu mi-am văzut aura.
Deși mă gândeam că poeții ar trebui să poarte una.
Am băgat de seamă că sunt ucenic.

M-am apucat de scris temeinic
până m-a oprit un semafor la o intersecție.
Scriam într-o tăcere absurdă.
Cuvinte ce aș fi vrut să spună mai mult decât o făceau.

Nu-i nimic! Într-o pagină de jurnal veti găsi un dialog purtat cu Dumnezeu.

Era într-o duminică.
Și eu duminica îmi ascund poeziile in bustul palidei Palas.
O mică scamatorie învățată de la o pasăre hâdă.
Corbul lui Poe. În camera lui sumbră l-am cunoscut prima oară.
Chiar el, Poe, mi-a povestit despre cum a născocit poemul.
Atunci m-am decis.
Un singur poem pentru colecție.
Voi scrie unul singur!

Coțofana din copac mi-a luat-o inainte.
Stă de vorba cu Dumnezeu.

Un singur poem. Unul singur…