te machiezi

cu praful de pe poezia mea

norii te iubesc

plouă cu puf pe saltea

te strig

locuiești într-o ceașcă de cafea

te sorb și mi-e frig

când mă strângi în brațe

ard lumânări

e ziua ta, singurătate

pârghia vieții este o umbră

cu respirații rarefiate

o inimă se zbate

între Cer și pământ

ca o toacă sunt

timpul crud mă toacă

vin celule vii

pleacă cele moarte

lacrimi și cascade

pe-un obraz de piatră

pleoapele se-nchid

între noi un zid

și se face noapte

sufletul lichid

îmi coagulează

în cavou lingou

totul e departe

o stare de vid

poate doar o moarte

atât ne desparte