În vale, sub codru de fag,
Pârâul aleargă pribeag
Și-n albie se toarnă
Și pietre răstoarnă
Și malu-l așează șirag.

Și-n cale auzi cum zorește,
Frunzișu-n picioare-i trosnește,
Olarul bătrân
Ce-și face iar drum
Să scrie o nouă poveste...

Se-apleacă și cată-n pământ,
Și-aruncă nisipul în vânt,
Și-și caută lutul
Și rupe pământul
Și-l strânge-n mâini făr’ de cuvânt.

Și-acasă cu dânsul îl cară,
Și-l bate din zi până-n seară.
Și-n veghe îl ține,
Până ziua vine
Când are să-l mângâie iară.

Cu milă-l așează pe roată,
Și-argila se zbuciumă toată
Și lutu-nvârtește
Și îl plămădește
Și formă-i dă mâna brazdată.

Și-l mângâie ca pe o harpă,
Și-i leagă în margine toartă,
Și-l scrie cu flori
Și zeci de culori
Și-n mâini de părinte îl poartă.

Cu pensula-i joacă pe față
Și leagă modelele ață.
Și-și face făptură,
Pe propria-i măsură
Și-l suflă în foc să-i dea viață.

Și-i gata copilul de lut,
Sub mână de faur născut
Pe masă rotundă,
Cu lacrimi și trudă
Ce viață au scos din pământ.

Și-nchină spre zeii de seară
Făptura din lut de izvoară.
Că-i datină veche,
Și-i făr’ de pereche
Și n-are în veci să dispară!