Din casă privesc spre închisoarea neagră:
a trupului ploaie de lacrimi murdară.
Cu prezentul suspin făr’ să vreau mă-nfrățesc;
din mintea-mi nebună libertatea gonesc.

Gândind ce pot, putând gandi;
ale inimii patimi legate în rând:
coloană descrescătoare a albei nemuriri,
se stinge vestejit în urma… frumoaselor sclipiri.

O bună parte din lumină fi-va întuneric…
Dar voi crea în spate-un univers feeric,
spre a putea în el a mă desparte
de viață -pururi chin, de moarte.

De-aici voi cuteza, râzând, spre fericire,
căci orice loc se mistuie din fire…
Dar voi ajunge poate într-un loc abstract,
cu Raiul ori cu Iadul completat.

Căci unde este fericirea
crud despărțită de surghiun,
dacă tu n-ai aflat ce-i nemurirea?
În moarte veșnică să spui că-i fericirea?!