O stea ce cade,
lăsând în urmă doar praf și neant
din sclipirea eternă
a Universului,
mi-a fost căldură
și veșmânt,
mi-a fost strălucire
din constelația
ce mi-o punea pe tâmple
și-o aprindea să-i luminez Zenitul
cu suflarea mea.
Era rece calea,
dar ne-ntâlneam mereu –
eu spațiu,
ea stea –
miliardele de clipe
a timpului oprire.
O stea ce cade-acum,
rătăcind fără țintă
spre un terminus fără adresă,
mi-a lăsat amintire
iubirea...