O, de m-ar întoarce, în ea, durerea
cu care se făcea mama că se bucură
de clipa în care mă aducea pe aici, nu știu ce să fac...;
și de m-ar dezobișnui, de ea, politețea
cu care se străduia tata din răsputeri
încă de pe atunci, precedent să-mi fie doar...;
și de m-ar coborî, din ea, toamna
cu care primăvara își cheamă în ramuri
frunzele înapoi, verde să se arate...;
și de m-ar dezcunoaște trupul acesta
la care, pe o singură parte,
mă uit într-o oglindă
din pricina căreia nu mă pot bucura
prea tare
de cât de departe acesta îmi e...;
și de m-ar obosi nebunia
cu care-mi nepasă de lucruri-
fără de care nimeni nu mă vede
că sunt...;
și de m-ar...,
o, dar chiar și atunci,
chiar și atunci
tu tot m-ai înțelege
și m-ai lua
fir de iarbă
într-o plăsmuire de idei
convertite in nimic,
nu-i așa?
Hmm... Forma...
ce subtilă apasare
și ce prost obicei
al lui a fi...!