Ce păcat nemuritor de nepermis
Am prin în fălcile mele înclestate
Încât cineva m-a izgonit din grădina împrejmuită cu meri
Iar pe tine te-a pedepsit cu singurătatea într-o lume perfectă dar desperecheată

Cine a fost atât de neiertător
Încât să-mi dăruiască visul paradisului pierdut
Si imaginea unei fecioare plângânde
Si să-mi spună că acolo a fost casa mea

Acum,după mii de ani,mai visez aceasi lume
Însă fecioara s-a împietrit încet într-o statuie de nisip
Aproape moartă si uscată de lacrimi
Iar pe locul grădinii acum zace o mare aproape calmă.