Mii de strigăte si priviri ce se duc în sus
Oamenii miscându-se gentil crează singurătatea absolută
Un nor aproape se opreste din căderea lui orizontală
O lacrimă se agată de el
În raze reci de soare ce nu stiu să deseneze curcubee
Toate sunt asteptate de sus
De ce nu plouă de jos ...
De ce nu cade în sus ...
Si aproape se întunecă ori aerul ori ochiul
Din crăpături invizibile ies limbi purpurii ce dansează
Si răpesc luciditatea ce aruncă săgeti prin carne
Si stropi mici le înghit si se lovesc de piele dispărând
Înainte de a-si cânta menirea udă
Din mii de colturi bănuite si nevăzute
Se naste o soaptă ce tine loc de realitate
Sau de vis
Sau de cosmar
O pală de vânt tăios îmi aduce lumina lunii
Si nu îmi miscă genele paralizate
Aud o bătaie puternică în pieptul meu
Si evadez o gură de aer tinut acolo de cine stie când
De pe vremea când ploua cu soare
Si aerul avea miros de stropi prăfuiti
Apoi as vrea să cad pe o secundă
Din înaltul meu întunecat si nesimtit
Pe o altă secundă ce o bănuiesc acolo jos
Unde se opresc zborurile
Ca să-si tragă sufletul pentru o clipă
Apoi se duc întinse pe pământ ca să moară
Asa cum stiu ele că se moare
Asa cum mureau ploile odinioară
Dar zarea se închide
Si pielea devine os
Ochiul devine întuneric
Si aproape că poti
Poti să-l arunci
Să-l desprinzi de tine
Si să-l arunci cu o suflare trupească
Spre locul unde
Credeai că e sus.