costel stancu intră liniștit în oraș convins că totuși omul
e ceva mai mult decît o găselniță a lui dumnezeu
ar dori să uite tot însă memoria lui seamănă cu
o groapă ce se adîncește pe măsură ce vrei să ieși din ea
și astfel nu poate fi fericit degeaba îl iubiți îl urîți
voi o sută de femei alungate cu pietre
zadarnic căutați la picioarele sale iertare el trece mai departe
găsind în dreptul fotografului același ins fără
o față anume ( își va aminti
tîrziu mișcările lui prevestitoare de dezastru)
el se deosebește de ceilalți tocmai fiindcă nu-i poate imita
știe că nu există sfîrșit și trebuie mimat unul
trebuie găsit un joc, dacă joc poate fi acesta unde
moartea e trișorul pe care-l prinzi
dar de fiecare dată el îți arată mînecile goale.