Noaptea își lasă vălul de stele
peste pădure, peste pământ;
un suflet stingher se-agață de ele
trăgând cu durere un aspru cuvânt.

Fâșii de-ntuneric se-ncurcă în dor
strivind nemilos un vis răzvrătit
ce urlă cu jale în negru decor
la luna ascunsă în ochiu-adormit.

Din neguri de vreme apare răstit
spirala iubirii de moarte,
planetele-stele pe căi, la zenit,
se-nvârt în chemare de șoapte.

Și totul dispare în golul imens
și nimeni nu știe cât va dura
somnul refacerii în univers
pentru ca viața să-nsemne ceva.

Panciu, 25 februarie 2009