nu mai știu de ce fugeam sau de cine ?
mai demult rătăceam cu ochii închiși
și vedeam bine
lumina și calea. dealul și valea...
atunci evadările se așterneau între a fi cu a nu fi
îngemânând drumuri și cărări
visuri și uitări.

lumea din care m-am desprins e pulbere de-acum !
oare mai există viață-n ea ?
cât plin de gol acest loc de unde am plecat cândva...
chircită-n amorțiri, camera m-a așteptat
să-i luminez întunericul ce i-a deformat
ușile și pereții odată în poziție de drepți.
sprijin peretele estic să-i astup crăpăturile reci,
să nu-i mai cadă tencuiala... să nu se surpe....
sprijin perete așteptând să se-ncălzească...
odaie, odaie, draga mea odaie
mai e mult până ajung la cărămidă, mai e mult ?
că iată, gândul mi se frânge,
timpul mi se strânge,
taina mi se stânge.

de acum ce să fac ? unde să mai merg ?
străzile-mi par îndepartate și reci.
nu mă cheamă nimeni. nu mă alungă nimeni...
cine mă va mai mâna iar înspre mări și oceane?
cine mă va apropia de stele ?
cine mă va apăra de zbor ?
de mine cine mă va ? –

cuibărit în negru
îndoi genunchii, aprind lumina, deschid ochii
mirare...
pe tavan crescu un clopot cu suflet
și inima începu să-mi bată-n ziduri