pe la miezul nopții te+am luat de braț și ne-am înhămat la o caleașcă,
în timpul secetei,
pe când era lipsă de cerșetori,
pe când mirosea a uraniu și a trafic de sânge,
și-am pus lacăte groase în urmă,
să nu ne-auzim copitele când ninge-n fântâni...

eram căptușiți în pereți,
legați cu tendoane,
ca niște păsări galopând în petrol,
ne-am făcut poze,
ne-am sfâșiat pieile,
și-am stat în mantaua pământului un mileniu-

aici am devenit oameni.

priveam prin palme cum te transformi,
nu puteam să te ajut,
eram ca un vultur cu tulpini,
din coaste izvorându-mi toiage și sârmă ghimpată,
eram scriitor.
pe stradă era 11 noaptea,
și se spărgeau sticle,
pe stradă mureau mormane de pești,
eram sonde de gaze și pâlnii spre inimi:

aici am orbit.

pipăiam înspre tine să te aud,
și mă tăiam în geamuri,
atunci am scris prima mea carte.

am dormit acolo la ușă,
iar mama le spunea adevărul,
le spune totul... eram militar,
ea credea, eu nu.
poate dacă trăiam mai mult asistam la botezul meu,
și învățam să mă închin
și să țin lingura în degete.

parcă îmi aduc aminte ceva:
eu ciopleam,
și aveam cancer.
a doua zi te-ai născut tu și m-am dezvelit de arcade,
te-am luat în capitală să ne facem propria plapumă de mătase.

...

nu sper nimic.
peste două minute devenim ancore.
vom fi lăsați în adâncuri și ne vom prinde de stânci,
vom muri în deșert.
vom muri luminoși, bărbieriți,
prăfuiți de cenușă,
ne vor pune la zid.

te iau în caleașcă.
tu nu știi nimic, eu conduc.
te ocrotesc de coamă ca și cum hățurile ar avea lepră,
ca și cum plouă.
am pus lacăte groase,
am aprins și lampa și-am nechezat doborât de gloanțe.
rămas singur la caleașcă,
devii tânăr,
devii om.

pe stradă câinii ne ling penele.