"Un cal îndrăgostit e un cal bolnav".
(Dintr-un text sumerian, de pe o tăbliță de lut
descoperită de Sarzec la Tello - Mesopotamia,
în ziua de 9 mai 1877)

Un cal bolnav umblă noaptea prin municipiu,
noaptea prin municipiu.
Oamenii au intrat demult în vise.
Le-au rămas în blocuri doar trupurile
de aer cald, de apă și puful proiectelor
pentru viitorul de peste două săptămâni
când vor primi iarăși praful salariilor, ehei!
Orașul e o catedrală pustie
în care calul își aude pașii și inima
bătând. Caută fără să știe ce
cu ochii lui sticloși și blegi de nesomn,
blegi de nesomn.
Ritmic copitele lui, în care au ruginit caielele,
fac să tresară casele rănite, din pereții cărora
încep să curgă amintiri necunoscute lui,
amintiri necunoscute lui.
Calul bolnav plânge. E atât de ciudat să vezi
un cal bolnav plângând. Noaptea n-a învățat
arta trădării, de-aceea calul a-ngenuncheat pios
lângă cișmeaua lui imaginară, dar fără apă,
și plânge încet, plânge de durere,
plânge de durere.
Oasele-i împrumută troznetul crengilor
împietrite de liniștea urbei, și toată șandramaua
ființei lui șubrede sună a cavou jefuit,
a cavou jefuit.
Generalii așteaptă închipuita lor paradă,
care nu va avea loc niciodată.
Tresar pe socluri la câțiva pași
de Termele romane
unde se vor fi îmbăiat înaintașii,
îmbăiat înaintașii.
Aerul subțire ca un fir de ață
le trezește poftele militare,
încremenite în bronz, la apropierea
celui mai bolnav cal al nimănui,
al nimănui.

E limpede: lipsește o statuie ecvestră în municipiu,
în municipiu…
O singură ființă-dumnezee ar putea-o înălța
pe Farul genovez de altădată,
de altădată.
Numai ea ar putea pune căpăstru, capăt și punct
peregrinărilor nocturne ale murgului bolnav
(cu sufletul gol și-al nimănui), oprindu-i timpul,
fluidul timp care curge în mare,
curge în mare.
Așezat sus, foarte sus,
cu șeaua pe el și cu stăpâna în șea
și-ar găsi liniștea și nemurirea
unicul cal bolnav care umblă
noapte de noapte prin Constanța,
prin Constanța…