O lume neagră se desprinde
cu rădăcini adânc înfipte
pe malul apei speriate
cu lacrima ce-ninge-noapte
pe trupul stins, deschide o lumină.

E liniștea atât rece
pe strada mea portocalie,
doar păsările mă salută
prin vântul ce respiră greu
marginea luminii care plânge.

Noaptea urlă printre blocuri
de dorul tau plânge chiar luna
mă desfac în lac cu nuferi,
de parca apa m-ar cunoaște
sufletul vrea sa mi-l vândă.

E cutremur de stele
mii de petale prin vene,
curg năvalnic prin mine,
iar răsăritul parcă doare
prin fereastra care moare.