Pentru Claudiu

Tu-mi ceri candid să mă strecor afară
din eul meu, infern, în care ard mocnit,
acoperit pe creier cu cenușa mea amară,
zăcând pe patul clipei rănit și amorțit.

Tu-mi ceri însângerata și-otrăvita vârstă
să o sfidez lăsând-o în pântecul uitării,
s-o-mprăștii ca pe-un praf în vasta pustă
reînviindu-mi înțelept darul uitării.

Fragmentul meu de om din omenire
atârnă de-un pendul, cadran e-o stea,
și mă târește-ntr-o spirală-n prăbușire
în mine însumi, către soarta mea.

Tu-mi ceri zâmbind să mă renasc din mine,
să-mi pieptăn neuronii de viață încâlciți,
să mi-i păstrez pe-aceea cu care mi-a fost bine
și restul să-i dau vremii să fie înghițiți.

Eu te-nțeleg copile, știu cum ai dori să-ți fiu.
Nu pot să-mi sfarm trăirea din care m-am clădit;
s-aleg doar strălucirea, iar bezna în sicriu ?
Să mă alung din mine ? Așa m-am împlinit !