Din mâinile copacilor cad păsări rotunde,
Lacul zilei vibrează în primăvăratice unde,
Eu înot în el cu brațele veseliei,
Lumina pătrunde în ochiul verde al câmpiei.

Depresia o înșfac și o arunc în febrilă artă,
Nervozitatea străpunge rânjetul și mă poartă
Spre marginea urii în care un copil plânge –
Este dorul meu care în palma iubirii se frânge.

Pe spatele meu și-au făcut cuib o mie de păsări ovale,
Pe șira spinării ouăle o iau la vale
Și se sparg de mocheta pe care doarme o pisică,
La fel, de entuziasmul tonic se sparge nocivă frică.

M-am încruntat și lumina a luat-o la fugă
Pe muntele cu creste de cântec și a înălțat o rugă
Cerului ce-a acoperit cu coama albastră pământul,
Negrul a apucat-o și a aruncat-o în spațiul în care suveran era cuvântul.

O femeie a extras lumina din miezul cuvântului cerber
Și a atârnat-o la gât cu un avânt rebel,
Snobismul îi strălucea artificial pe piele,
Ca un lupanar frecventat de iele.

Din mâinile copacilor cad iubiri rotunde
Ce pătrund în lacul nopții cu primăvăratice unde,
O femeie se îmbăiază în apa mărginită de unghii,
Eu o prind între degete și o leg de iubire cu frânghii.