Mi-a mai rămas puțină tinerețe,
Mă desfrunzesc de ani ca o livadă,
Mi-i palma mâinii scrisă cu tristețe,
Și ochii – tupilați lângă baladă.

În mine plopii-și suie fremătarea,
Ca în adâncul inimii să mâie,
Obrajii mi-i sărută înserarea,
Împrospătând cu stele și cu grâie.

Cu doina apei curg spre totdeauna,
Cu ciocârlia inima mea zboară.
Privesc cum noaptea ia pe umăr luna
Ca pe un pui ucis, de căprioară.

Ades simt ghioceii duioșiei
Că-mi înfloresc din piept și din privire,
Când bălțile-s ferestrele câmpiei,
Prin care văd departe,-n amintire.

Trecutul meu e-n ceața din dumbravă,
În frunze viitorul meu suspină.
Un nour poartă lebăda-i bolnavă,
Scăpând din plisc grăunțe de lumină.

Pare-un surâs al soarelui pământul.
Aleargă cerul după rândunele.
Stau frunte-n frunte ca apusul. Vântul
Se plimbă printre gândurile mele.

Ca o icoană-ncepe să s-afume
Făptura mea de stinse curcubeie.
Zădarnic însă locul meu în lume
Vrea salcia pletoasă să mi-l ieie.



(din volumul “Argint”, 1939)