I
parcurg funia care mă leagă de mine
mă rotesc pe-o linie către ceea ce nu există
firesc
precum un vierme de-o clipă
precum un os de piatră din nepieritor
și-mi ajung până la gât și strâng
curg tot eu
de parcă m-aș transforma în ceea ce mă înconjoară
mă rupe de tot
și tai

II
opus dansului în această rotire
se află cea mai adâncă sciziune
primesc pașii tăi ca pe o lichefiere a mea
dar nu gasesc nimic dulce dincolo de cotloanele pe care
le păzesc cu mai multe capete
decât poți vedea în oglinzile abominabile
ale ochilor mei
de parcă acest eu s-ar rupe din tine
și nu din haina mea de pradă cu care-mi vânez
fiecare deșert
al trupului rămas
prin sensurile tale să clocească
șerpi insignifianți

III
reiau dansul rupt în pașii care nu mai plutesc
fiecare sărut pe care-l ghicesc în venele mele
se culcă pe ferestrele din care esti construită
ruptă fiecare efigie se desprinde de corul celor care zbat pleoapele la ieșirea
din orice iad matutin
regula celor mai suple obiecte se pliază pe transfuziile clădirilor din carne
la fiecare colț câte o noapte
transpiră prin corpurile contorsionate ale fiecarei trepte
pe care o naști

IV
nu există drum către definitivul eu
decât prin tine ca o pâlnie care mă risipește
prin fiecare emoție
nu e decât grimasa celor mai nepricepute mâini
ce torc împrumutul identităților
fără să miște nici măcar o creangă
a întâmplărilor gemene