Când, istovit de patima adâncă,
la pritocirea dârelor ce cad
în jurul meu, ca ploaia pe o stâncă,
descătușând miasmele de iad,
voi strămuta tihnirea-n virulență
și pana o voi smulge din rastel
pentru-a turna sonete în cadență
către izvorul lânced și mișel,
doar umbra se va strânge din perete
și tot noianul searbăd, la festin,
în epitaf va hohoti cu sete
slăvindu-mi caracterul levantin:
Nu-i stavilă de preț, să ceară vamă
distinsului sonet, o epigramă.