Te strig pentru întâia oara din coridorul de argint. Aștept cu nerăbdare gongul vieții și al morții, să-mi spună de ce trăim. Eu cred ca trăim ca să murim, că trebuie să ne facem de râs cu ceea ce avem să dăruim. Sau poate traim ca să simțim măcar o dată vântul suav al primăverii...soarele străpungând ochii cu razele sale ascuțite...Si? De ce trăim? Ca să simțim cum viața ne e luată? Ca să luăm o nouă viață de la capăt? Oare se va termina vreodată?...Firește că nu...Un suflet nu se oprește niciodată. E dur și rece, dar stă și trece, iar prin viață, iar prin moarte...Eu nu mai știu de ce. Era într-o zi superbă de primăvară când m-am trezit și i-am țipat universului să mă accepte...apoi, făcând ochi, am început să cercetez lumea. Și pentru ce? Ca să spună cutare și cutare, iar și iar, că totul e dus? Nu! M-am oprit din visare...Aștept încă viața care odată trăită se sfârșește...aștept orologiul să bată, privirea să-mi cadă pe becul din hol și să strig că am murit definitiv.