Toamnă, frunze, ploaie, viață,
Toate se zbat în a vieții paiață.
Natura cea coaptă se usucă înnorată,
E galbenă viața ce era verde odată.
Iar iarba cea veselă oftează murind
Și suflete blânde se simt obosind.
Sunt eu, natura ce se-apleacă râzând,
Spre haosul sufletului ce-așteaptă plângând.
Și verde era cerul ce mă înconjura,
Iar violet e negrul ce mă asfixia.
Îl simt acum, neîncetat,
Vântul tristeții ce m-a injectat.
E furtuna neantului ce l-am cunoscut,
Fiind fiica celui ce totul a-nceput