I

De sidef și de-aur roșu sub al cerului azur,
Zvelta insulă apare, și sporește minunată,
Sărutată când de valuri, când de vânturi asaltată
Printre-ocolul spumei albe, — crini regali, jur-împrejur.

Peste-al țărmurilor silex palpitează-o-nflăcărare,
Via purpură de sânge a solarei agonii;
Mari flamanzi prin aer zboară spre-ale visului domnii
Un imperiu de spațiu fără legi și grănițare.

Ancorează, marinare! Iată: noaptea s-a lăsat...
Și tu, stâncă solitară, fii cu brațele deschise
'Þi sunt frate, căci ca tine sunt și culme și abise,
Și-ți aduc un corp în zdrențe și un suflet sfâșiat.

II

Seară palidă, și-n ceruri, ochi de îngeri plini de raze...
Adierea își ascute fremătările pe stânci,
Se iuțește, se-ntremează, mișcă unda și-i dă brânci
Până ce-n galop o pleacă de-a-n călare pe talaze.

Și, ca orgă colosală, geme tot, — se vaită tot...
Izbucnește-o disperare strigătoare către astre,
Ce zâmbesc din pacea naltă a tăriilor albastre,
Unde plânset nu se varsă, nici suspine nu se scot.

Strălucitule Apollo, scut în contra răutății,
Ajutor îmi adu grabnic, răzbunându-mă de trai,
Și din pacea mea răpită, și din stinșii ani de mai,
Cel puțin fă o licoare pentru cupa zeității.

III

A speranței mângâiere mă renfășură treptat...
Simt prea bine, buna zee că e-n zarea depărtată,...
Marea cântă și-nflorește, iar din unda spintecată
E Diana ce-o precedă pe talazul fermecat.

Și vibrează cer și apă... — Fire, om și providență,
Sunt din nou iar bunătate, — imn din veacul legendar,
Și din trunchiul mort cum naște viața verdelui lăstar,
Din coșciug, închis aproape, iese zbor de biruință.

Oh! și visul meu e tocmai c-ale undei legănări...
Sidefat e cu nuanțe, ghirlandat de roze albe...
Alabastrul frunții sale întrunește crini cu nalbe
Ce-n potire hieratici poartă mistice-mbătări.

IV

Lună! fin e însă tortul de pe fusul tău de aur,
Și divin e sentimentul ce măriți cu valul roz,
Când zefirii cântă-n sistru, ori în flaut de rogoz
Cu magii de filomelă, și cu tremolo de graur.

Toată zarea depărtării e un viu mărgăritar
Sub stelara radiere a zâmbirilor de Sfinge,
Dar, din vreme-n alta, strigă și se vaietă Syringe
În imensa dezolare de pe țărmul solitar.

Căci voind a lui s-o aibă, nimfa blondă, oricât plâns-a,
Fu în trestie schimbată de nesațiul lui Pan,
Și a lui, fără speranță, a rămas din an în an,
Iar surorile, zadarnic, brațe albe-ntind spre dânsa.

V

Sub troiane de ninsoare zace stâncă, zace val...
E-nflorirea fără seamăn de zăpadă selenară,
Ce prin aer se propagă ca un vis de primăvară,
Ce-ar zâmbi din flori de piersic și răsunet de caval.

Coronată cu zambile, cu narcise presărată,
Catifea sau țesătură de brocart muiată-n fir,
Verdea undă ce, ici-colo, e un aur de Ophir,
Se rostogole alene de fiori cutremurată.

Prin văpaia azurie, ca scântei din ochi de bard,
Nuferi candizi, viorele, flori albastre de cicoare,
Fulgerări de luciole, — giuvaiere mișcătoare, -
Joacă-n raza luminoasă a electricului fard.

VI

Și chiar sufletul meu este rază, cântec și magie!
Și colorile din juru-mi, nimb al cerului divin,
Le beau sacra voluptate, ce mă-mbată ca un vin,
Iar întreaga mea făptură e întreagă armonie.

Vai de răi! fără-ncetare de-al lor aur torturați, -
Chinuiți de conștiință, — îngrijați fără-ncetare, -
Pentru ei, natura, vecinic, farmec n-are, — voce n-are,
Și sub stele sau sub soare trec ca morții de-nghețați.

Rară gemă, — blondă Lewki, — stâncă unde, niciodată,
Nu s-a pus cămin statornic, ci cămin întâmplător,
Scânteiază tot mai dulce, și aruncă pe-al meu dor
Un reflex din nalta pace de sub bolta-ți înstelată.