Când noaptea se culcă și ziua se întinde leneșă,îmi pun inima în borcan și-o ascund printre rufe în dulap.
Încui,ies în lume,
văd, aud, miros...nu simt nimic,
un zâmbet, o lacrimă, sunt poze dintr-un album, reviste cu pagini rupte, smulse, aruncate și arse într-un cazan lângă stâlp.
Oamenii vorbesc, gesticulează,fețele lor, măști, parcă-s vopsite cu un creion știrb,
dar fiecare duce în mână un borcan,
ochii goi, marionete.
Străzile prăfuite merg fără țintă, se derulează un covor gri, ici și colo un pom, culise de teatru.
Întorc capul, oamenii merg înapoi, și în spatele meu dispare trecutul,
strada începe la picioarele mele.
Ce-mi pasă...
Inima este printre rufe,nimeni nu știe, iar mie nu-mi mai trebuie!...
Mă oprește un gând ca
un șarpe viclean ce-mi șoptește dulce dintr-o ureche în cealaltă ....ce faci la capătul străzii?
Șarpele nu știe!!!...
nu vreau să-l iau cu mine dincolo, trec prin zid, pe ascuns mângâi cheia atîrnată de lanț la gât,dar el trece primul și mă așteaptă rânjind pe partea cealaltă.
Cheia dulapului - știam- ....o scot, o răsucesc în piatră...
văd inima pulsând printre rufe.
Întind mâna, șarpele țipă, prea târziu, văd, aud și dintr-o dată totul capătă culoare,miros pomii din culise....
m-am trezit....
prin fereastra deschisă flori roz de cireși flutură prin cameră și-și așează rochițele înfoiate pe covor.