Regrete și doruri de stări și credințe,
Păstrează în minte ascunse adânc ,
Sub lespezi de sine și reci neputințe,
Trudind inutil, sărmanul nătâng.

Fragila-i ființă compromis inventează,
Spre-a merge-nainte către-adâncul mormânt.
În cercuri de timp ce pier, el cutează,
Să plângă pe sine prea puține făcând.

Rămân, deci puține să vorbească de sine,
Așa cum de piatră vorbește nisipul.
Îi macină timpul și-avântul și chipul.
Din tot ce a fost e mereu mai plăpând.

Și șovăie-ntruna temându-se poate,
Că n-o să răzbată orice-ar încerca,
Când timpul se scurge dinspre viață spre moarte,
În cor de finaluri vine si clipa sa.

Cu toate că-n juru-i exemple mărețe
I-arată în goană frânturi de secret,
Nu are scânteia din ele să-nvețe.
Par toate iluzii, butaforic concret.

Doar timpul ce mișcă, nu se-ntoarce, nu stă,
Ne-ncercând compromisuri să facă în drum.
El trece prin toate chiar pe loc de rămân.
Măsură și cale, și flamă, și fum.

Și dor, și-amintire, și-a fost,și va fi,
Stingând cu prezența-i de demon ființa,
Râzând de surpriza conjugată-n „a fi”,
Când fără de tihnă declini neputința.

De-a fixa-n nemișcare chiar și-o clipă din zi,
O imagine dragă, sau un gest, o privire…
Perisabilă formă are verbul a fi,
Fus nebun răsucind a secundelor fire.


10 sept 2000