fiecare zi mă devoră cu fălcile trosnind
la sfărâmarea vreunei vertebre
cu balele curgând la târâșul meu jalnic
la baletul ăsta mortifiant într-un decor cu aer îngreunat
și lumini tulburi
purtam un vas prețios oriunde m-aș fi dus
un bol secret cu chei ale multor cuvinte

oamenii îmi păreau cunoscuți
era zâmbetul croit prima oară
ca o etichetă a umanității
unică amprentă a dumnezeirii de-a
deschide ochii pentru îmbogățirea sufletului
cheia era dragostea

istoriile se spuneau fără rușine fără tăgadă
în săli de clasă unde copiii oamenilor
priveau prin geamurile încăperii prost luminate
de exemplu
stoluri de păsări călătoare
prima zăpadă pe vârful muntelui
și se gândeau oare cum a fost când s-a
închegat prima creastă
ce ființe ciudate vor fi privit modelarea
acestor voievozi de piatră
în jurul cărora îngerii dădeau ocol
până nu demult....
/cheia era inocența/

casele păstrau câte un secret al dezrădăcinatului
o cergă sau icoană
un vas de lut ori o carte veche
din când în când acest obiect
era arătat fiilor spre neuitare a rădăcinii lor
/cheia era dor/

într-o zi mi s-a dat palma nescrierii cuvintelor
cu degetele răsfirate în diferite direcții
neiubire tăcere frig
/cheia e moarte/