Cunosc străfundul, spune ea. L-am cunoscut cu brațul unei rădăcini.
Þie de el ți-e teamă.
Eu n-am nici o spaimă : am fost chiar acolo.

Tu n-auzi marea cum se zbate-n mine,
Zbuciumul ei ?
Sau vocea neantului te-a smintit nemiloasă ?

Iubirea-i o umbră.
Dar cum zaci și bocești după ce a trecut.
Ascultă zgomotul copitelor ei : a trecut ca un cal nărăvaș.

Toată noaptea o să galopez așa, năvalnic,
Până ce capul tău se va preface în piatră și perna în brazdă de iarbă,
Ecou galopând, ecou galopând.

Sau să-ți aduc ofrandă sunetul otrăvii ?
Aceasta e picătura de ploaie acum, marea tăcere de piatră
Și iată fructul lui, alb ca de zinc, alb ca arsenicul.

Am îndurat cruzimea atâtor asfințituri.
Uscate până la rădăcină
Filamentele mele roșii ard și se zburlesc ca un ghem de sârme.

Acum mă sfărâm în mii de bucăți care zboară nebune
O vijelie turbată
Mă zgâlțâie toată : trebuie dar să țip.

Și luna la rându-i e aspră : vrea să mă tragă
Fără milă în matca ei stearpă.
Lumina-i mă arde. Sau eu sunt cel ce-a-nlănțuit-o ?

Mă descleștez și-o las în pace.
Împuținată și turtită, parcă i s-au scos măruntaiele.
Cum mă domină visele tale rele și mă copleșesc.

Sunt locuită de-un strigăt.
În fiecare noapte bate din aripi deasupra-mi
Căutând cu undițele lui ceva de iubit.

Sunt îngrozită de lucrul acela întunecat
Care doarme în mine ;
Toată ziua îi simt rotirile moi și pufoase, îi simt bolnăviciunea.

Norii trec risipindu-se
Acestea să fie fețele dragostei, aceste palori schimbătoare ?
Pentru asta se zbate inima mea ?

Mai mult de-atât nu pot să știu.
Ce-ascunde totuși acest chip
Cu ramuri ucigașe care te strâng de gât ?

Sărutu-i picură venin de șarpe.
Și-ți îngheață voința. Acestea sunt întâmplătoare, domoale păcate
care ucid, ucid, ucid.