Calc peste alb să-mi fie pasul spălat de păcat,
unghie vânătă de minciuni sângerează,
clipesc apa din geană să cânte lacrimile un lied de Schubert,
răstălmăcesc gelozia mâinii care-și caută
tentacule-copile ascunse
sub plapuma de suflet din lada de zestre,
spun înțelepții că vii pe lumea asta
scuturat de amintiri,
cu foc aprins de cremene în peștera din
plămânii sufocați de ura neamului,
din care sorbi neputința privirilor,
ascult gândul care-mi pune râs pe buze,
mă așez pe un scaun ignorant, cu trei picioare,
caut aer,
murmur admirabilă pedeapsă,
când nu mă vede decât părul
ce mi se leagănă în creștet,
nenăscută, încă, e ființa care o să sfâșie
lumina așezată drastic pe sentimentul de onoare
alint cu cântec ,
uitarea de pași dintre plopii retezați de mânie,
gonesc miile de ace din inimă ,
spre final,cu bun și cu rău călătoresc.
Acum rămân împăcată cu fericirea.