Invizibile lanțuri
























Umbra ta înfiptă ca un cui
în perete


mii de lumânări sunt ochii
mulțimii care te fixează
te multiplică
pe ecranul de var


Tu te ții bine de peretele poros
nu vrei să fugi
lanțurile lor invizibile
zac la pământ
fără tine umbrele tale te’ nlănțuie strâns


înfipte’ n carnea ta picăturile
de sânge
cad albe de spaimă


și sting
rând pe rând
lumânările.

Panta rei




Dacă vrând să înțeleg
nimic nu’ ncepe nicăieri
și atunci nu există


Oamenii de pe margine privesc
efortul meu și surâd
de parcă ar chiar ști


ceva se mișcă în ierburile
care abia au izbutit să scape
din pământul rece.


Vecinul meu țăranul icnind
izbește cu parul pământul
care nu i-a făcut nimic.
La plimbare cu Baudelaire













Extazul și oroarea se’ nghesuie
să intre degrabă
în viață


Regele abia încoronat tremură
sub hlamida prea grea


necunoscute-i par acum
drumurile zilnice prin palat
și’ n sala tronului rece
pustiul
își ascunde surâsul
în pumn
iar umerii tineri îi tremură
de fericire
orgoliu atins cu creștetul
sub coroana de spini


Inovând alt necunoscut
o pasăre grea
neagră de zbor
se-așează pe piatra umedă
ciugulind florile bolnave
ofilite

Ofelia tandră străbate aleile grădinii
pentru ultima oară
cuvântul îi moare pe buzele vinete:
„Du-te tu!”
Joc de copii în mijlocul verii

Încet din tăcere
se-aude un urlet
se crapă norii de spaima
tunetului ce va veni
apoi își dau brânci în jos pe-o scară
de aluminiu
cu zdrăngănele
ce mai tăcere a fost atunci
țin minte
cum Buna și-a tras pe ochi broboada
iar vaca păștea și medita și mai și
la fotosinteza din firele de iarbă
însă liniștea - tot ea săraca -
s-a aplecat peste Buna
și-a luat-o cu ea
zburând amândouă ca două ciori
croncănind ele ceva neînțeles
în locul de unde norii speriați
au fugit și se ascund acum
vreau să zic
se joacă de-a v-ați ascunselea.
Ghilotină



Prinde’ ntre pleoape
lumina
și chipurile nedorite
apoi le smulge din sine
ca pe-o măsea cariată
(ce clește, dom’ le!)


Zbate-te
ca un cal ce nu vrea frâul
și trage’ ntre pleoape - ghilotină pe cinste! -
viața ce nu-ți mai place
cum arată
fă sandviciuri din carnea ta neagră
ea nu-i bună decât să țină
spiritul pe loc.


Acum privește ce-a mai rămas!
Cuvântul în sine
















Strivesc boabele cele negre
sub tălpi tot mai albe de mort
stau cuvintele


umbre fine delicate
se preling pe pereți împingând mobile
în joacă surâd de lumina
ce le urmează
dansând


alcooluri secrete
se storc tocmai atunci din carnea
cea neagră a cuvântului


până la brâu înecat în zemuri
must greunat de-avânturi
pierdute


mă trage în jos
mă’ ngroapă de viu


cuvântul în sine e singur și sigur pe sine
e șarpe
e ispitire.
* * *

















Un șarpe bun în drum să-ți fiu:
să calci pe el să uiți de Dumnezeu
să năpârlesc făcând din pielea mea
picioarelor conduri cenușerești
ce’ n drum acum amarnic de neștiutori
strivesc nepăsători un șarpe blând.
Poetul







Cine sunt eu? o parte
din cel care face bine
stârnind uneori praful de pe drum
fără să umble
cel ce mișcă lumina din genuni
fără să deschidă ochii
sunt cel ce dă viață orișicând
orișicui
fără să ceară preț
ori închinare
în viețile deșarte
sunt cel ce’ mparte rând pe rând
veșnicii și păcate
zilele toate acum vi le vând
doar pe o carte.
Ascunzătoarea















Refugiul meu
cad stânci fierbinți
aerul umed și lăptos le cerne
sforăind


Sunt valuri negre’ n noaptea asta
în rochii grele de mireasă
și mirele o stâncă
e
în drumul lor năvalnic


adăst și eu însingurat
pe-o bancă
a verii boare răcorind
un ceas ’nainte de
miezul cel mai negru al ființei:
un felinar
și câțiva pași.


Refugiul meu pare de sticlă
lumea o văd perfect
oare cât mă vede
pe stânca rece și golașă?


Aerul uscat ca o frunză ’n miezul toamnei.

Atenție! Se filmează!







Noaptea, greoaie ca o matroană, coboară alene dealul, dându-și binețe cu ziua care îl urcă sfârșită și’ mbătrânită.


Drumul întins
peste fața scorojită și scorțuroasă
a pământului
continuă cu perseverență gândul
lui Ulisse


Acolo
în fața corăbiei
valul a’ ncremenit
ca un cal în spume
Ulisse ’l privește zâmbind ca un tată
ce-și îngăduie fiul
în micile-i păcate


Pe cer șase vulturi susțin
pe aripile lor de cenușă
cerul destul de albastru acum
murdărit de mici nori alburii.


Telemac și Penelopa par să mai aștepte
ceva
chiar dacă știu cât e prețul
și cât de util
să tot țeși firul Ariadnei


Noaptea a învălui discret și definitiv decorul și toate par acum la locul lor încât regizorul, înfun-dat într-un scaun din plastic, poate striga isteric: „Motor!”
Un fluture de oțel














Armura
rece și lucioasă
ca un fluture
zboară din floare’ n floare
de oțel


Inexistentul cavaler
privește doar lecția de plutire
și urmele
fine broderii ruginite
pe care le lasă
pe cer
și scârțâitul cerului de diamant pe-oțel
îl aude
și se lasă cumva tulburat
de aura de sânge a apusului


Una câte una perlele
cad din colier
femeia se’ nalță crezându-se
iubită


ușurată de zbor
armura
se prăbușește zdrăngănind,
o grămadă de aripi false
și de fluturi
de-oțel.
Trista poveste a cărților (ne)citite
Cei care nu citesc
au obiceiuri ciudate:
cumpără cărți
le răsfoiesc de parcă ar căuta
ceva cunoscut
și pentru că n-au ce găsi acolo
le-așează în raft
pentru totdeauna.


Cei care citesc n-au
obiceiuri
poate de-aceea și citesc
ceea ce știu că vor afla
spre bucuria lor perversă/ voyoristă
pe care n-au cum s-o ascundă
în rafturile cu furnir scump.


Cărțile și autorii
se privesc cu înțelegere
și plâng.
Micul dejun


















Mierea bună de gură
a amuțit încleștată pe cuțit


ridic degetul uns din borcan
Buna’ și îngustează ochii de șofran
și râdem amândoi
de mierea bună de gură


aburii din ceaiul fierbinte și sunător
o gâdilă molcom în nări
și ea strănută pe mușamaua
mută eu râd ca de măscări


Buna cu linguroiul de lemn
amenință tocana cu carne de miel
eu zărghit și tare grăbit am vărsat
de mult ceaiul printre munții galbeni
de mierea plângăcioasă uleioasă clisoasă


mă ling pe buze și într-o fugă
până la școală
scap de mierea
cea bună de gură (și-i mare scofală).
Oaspetele (ne)așteptat





















Îmi bate’ n poartă
în miezul zilei
făr’ o lăscaie
mă cere
mă vrea (el pe mine!)
nu moneda grea de tinichea


carnea mea


cartea mea
aia pe care-am scris-o cu’ n os ascuțit
zgâriind la sânge hârtia (o vrea?)


Vrea cuvântul slinos
purtat din mână’ n mână
de când l-a scăpat pe jos
domnul c-o singură gură


sărac făr’ o lăscaie
cuvântul îmi bate în poartă.
Cadavrul viu















Umblă pe ape și ține
tot aerul în nemișcare


eu sunt doar subînțelesul
sunt totul
sunt cel care vede și-aude
ascunsul dintre celule


acum picăturile de apă stau și ele
în rând
cuminți ca oile ’n strungă
le număr
una lipsește


„a luat-o vântul de nebun!”
„ce vânt mai poate fi
în toată nemișcarea mea?”
„nu știu, dar el a luat-o
cu nemișcarea ta cu tot!”


Încerc să plâng: o lacrimă
pentru un picur de apă!


Peste ape-i pustiul care tremură
odată cu aerul prin care mă mișc.
Apele negre



















Apele negre ne-au ajuns


suntem singurii locuitori
ai acestei camere umede
în care lumina pâlpâie absentă


apele negre ne sunt de ajuns


cine să mai iasă dinlăuntru
nici o strungă nici o fereastră
doar gândul salvării


apele negre au ajuns lângă ziduri


gândurile noastre – tot ele – mănunchi
forează prin zidul alb o breșă
care nu se vede de-afară


cine să ne apere de apele negre
care-au ajuns obsesia noastră?
* * *











Am uitat să’ nvârt tăcerea
Și ceasul tace fără suflu
Pe mobila albă din bucătărie
Lustrul se-ascunde mort sub praf


Nimic nu se mai întâmplă acuma
Doar privesc și aștept o altă’ ntâmplare
Care să urnească tăcerea doar cu’ n tic-tac
Sau să traseze un drum pe praful de pe dulap.
Aerul și Vântul

Aerul cuprins de viață:


vântul întrupat
de-acum sălășluiește singur și mândru
printre case
și copaci
de parcă el le-ar fi dat
viață


vântul întrupat
își înfruntă poeții zdrențăroși
fluturându-le hainele de căpătat
ca un alt semn de
viață


Oh, vântul acesta ce-a fost
aerul ce este
viață.
La asfințit







Umblând de colo-acolo
fără urme pe nisip
sau pe asfaltul fierbinte
m-a ajuns din urmă
seara ca un balsam
ea pășea stingheră ostenită
și mă ruga s-o iert
cum n-a greșit pe cine
să găsească iată-mă
ajuns din urmă tocmai de ea
ca de-o umbră grijulie
să m-acopere în noaptea
cea mai adâncă și rece
doar cu-o pătură
și cu-o vorbă: „noapte bună!”
Împărăția bătrânilor



















Ridică orice bătrân
chiar dacă el nu vede nimic
din împărăția proprie


nu-ți fie teamă șoptește-i ceva
pentru că oricum nu te aude


ce liniște-i în împărăția bătrânilor
cine să-l audă și dacă strigă
cine să-l vadă cum calcă nesigur
și singur
acolo în împărăția celor mai mulți


nevăzuți și neauziți copiii
aruncă în spatele bătrânilor
avioane de hârtie
foi albe nescrise
prin care chiar poți vedea
bătrânul orb cum se-așază
la rând
fără să creadă că azi se mai dă ceva
ceva gata să se sfârșească
și’ n împărăția bătrânilor.
A mai trecut o noapte
















Noaptea
ochii și dinții jivinelor
se văd cel mai bine


mi-e foame și mi-e sete dar ce folos
lângă mine nu-i nimeni
așa că degeaba mă plâng
nici poetul nu mă știe
așa că tac
dar din alt adânc strigătul meu
e ca noaptea ochilor beliți
la TV show
e ca dinții înfipți într-un sân de silicon
străin (doar pisicile sunt negre ca noaptea)
și poetul acela doinind
în timp ce privea dansul
Doamne, ce colț (sau fluier?) strângea între dinți
augusta chemare
și mi-era foame și mi-era sete
și mă dureau colții de zahăr
înfipți în cafea
(ăsta-i drog, bă, ratatule!?)


noaptea asta a trecut fără evenimente
mi-e sete
mi-e foame
ce colți am avut și eu, Doamne!
Mică elegie












Lacrimi cât cuprinde


trupuri de ondine
și corăbieri ce’ ncearcă
malurile lacrimei
ca să le (în)treacă


Lacrimi cât cuprinde


runele păgâne
’n pietrele cioplite
pe sub ape limpezi
lacrime trecute
într-un nou botez


Lacrimi cât cuprinde


sferele în care
asprii învățați
caută negre linii
pentru electronii
ce’ ntr-o arătare
par și iară nu-s
decât o idee
strâmbă și caducă


Lacrimi cât cuprinde


desfăcând fiorii
ultimei trădări
o femeie-așteaptă
semnul la fereastră
ploaia să-l lovească
dar dintre genuni
iată-l că apare


Lacrimi cât cuprinde


strânse între pleoape
reci dureri prin noapte
limpede lumina
care se abate
când e fericirea
cea care-o străbate


Lacrimi cât cuprinde.
Un orb prin parc


















Un orb
el știe de apus
de la pasărea lui din colivie


O batistă albă
cu fluturi verzi
o scutur de probă
și ce să vezi
batista e tot albă


Din colivie doar mirosul
ascuțit de găinaț
ușița-i deschisă
de două zile


Orbul nu știe
dacă soarele s-a lăsat de privit
pasărea dacă nu știe
să zboare


Un singur orb
lovind întunericul din parc
cu bățul.
Cerbul




















Cerbul își întinde gâtul
s-ajungă deodată cu cornul
în lună.


O umbră pe smalțul lunatic
se’ ntinde
aleargă
se prinde
imaginea’ n ochiul fierbinte.


Aud pașii urieșești
tocând frunze
eterne povești despre ieri și mâine
uscate cuvinte
dar cerbul ce să știe
aleargă umbra lui prin pustie
s-o prindă în coarne
ca s-o învie.


Oglinda moare în fin tremurat
atunci când cerbu’ nsetat
o’ nghite deodată cu luna de smalț.
Joc ingenuu













Se zice – spun specialiștii –
că noi gândim cu 10%
din creier


restul îl dăm pe femei și pe vin
din cele nouăzeci de procente ne vin
pe rând ura și
voința de putere
spaima și dorința de muiere
bălăcăreala și voma
mai apoi și coma
toate astea le găsim
în acest teritoriu virgin
pe-acolo pe unde zboară
pasărea-geniu
sau nebunul ingenuu

Doamne ce mai harababură
într-un ținut roșu de zgură
și-unde nici calul nici călăreț
nu mai poartă zăbală că-s prea isteți
ce țară veselă și plină de jocuri
lipsită de umbre plină de blocuri
ai făcut băgându-ne strâmbe
șanțuri marțiene fetițe cu bube
pe fața pământului nostru cenuși
oase vopsite în loc de păpuși.


Doamne, în care parte a creierului
sălășluiești?
Singurătatea poetului și-a pomului său




















Larmă și flori
în republica ilegală
a poemului


orb mi-am zidit
din petale din aripi de fluturi
și din frunzele uscate foșnitoare
un turn de veghe
un far fără rost


pe masa mea o conservă de ton
și o roșie tăiată cubulețe
ca și cedarul gălbejit


acum dragii mei scriu
deși aud razele din Lună
ucigând florile
fluturii
și frunzele verzi
însă nu-mi pasă
pentru că nici ele nu știu
pe cine trebuie să ucidă.
Laptele de piatră
Piatra uriașilor – basmu-i pe potrivă –
crapă sub puterea fulgerului
lăsând să-i curgă din măruntaie străveziu și rece
laptele de piatră


sunt martor v-o jur
l-am și băut căci sete mi-era
privind uriașii care strângeau în pumn
pietrele doamnei (sau babele?)
și urlătoarele lor glasuri
înfruntau potoleau mângâiau
ugerul cerului din care
o mână de fulgere mulgea
tot lapte de piatră


și iar am băut laptele pietrei
uriaș să devin (mi-am șoptit așa
copilărește) peste munți
stăpân păgân
cu alt destin.
Istorii în rame de lemn prețios



Numai ce pui în ramă prețuiește
și mai rămâne din istoria ta
așa încât de tânăr trebuie
să sameni și să’ ngijești o pădure bună
de cherestea și lemnu-i prețios
de goange să-l păzești și de hoți
de nopțile fără lună
când ielele nebune rup crengile tinere
cele numai bune ca să bată cerul umed
o baie de aburi și sângele frunzelor
putrede sunt gata să se scurgă’ n pământ
ca să-l otrăvească pe rând jucându-i
în spinare până’ n alte vremuri
când eu mai bătrân voi putea tăia pădurea
tocmai așa cum se elibera Absalom
iar din fibra ei trecută prin gura știrbă
a babei cloanța să-mi fac scândura
din care marele maestru
va ticlui o ramă istoriei acesteia.
De unde să fi știut
















De unde să fi știut
că totul este adevărat
atunci când visam
copacii interziși


să fi fost de vină
umbra lor?
sau le curgeau prin vasele fine
albastre licori?


iluzia ca și melancolia
nu dispare în zori
doar pentru că trebuie să te ridici
ca să zbori


dimineața orice fată privind în izvor
seara regină-i în patul cu flori


un fir de iarbă spori de păpădie
și mirosul de balegă
și cel de pământ


acolo în nori
am aflat că totul este adevărat.
















Trec exact ca în vis
prin urechile acului
ața aceea bărbătească
de care stă legat/atârnat
mai știu eu care viitor


așa ajung în altă lume
mai mică
mai inutilă
dar atât de tristă
încât nu vreau s-o mai părăsesc


la ce bun să trec iar din vis
prin urechile acului
acolo unde totul vă este clar


de Lună atârnă umbre fantastice
ca’ ntr-o invenție a visului
proiectată pe cearceaful albei
imaculatei concepții
alt vis


trec iar ca din vis
prin realitatea imediată.





Asfințit
somnoroasă ziua îmi cade’ n poală
ochii ei un alt azur înnegrit
vrea să scrie pe cer ce nu e de scris
eu încă știu totul
și-o strâng mai tare la piept
îi respir undele calde de ierburi
necălcate de demult
smulg buruienile-amare și prăfoase
ea tot languroasă repet
mă’ nfășoară
în hainele reci ale nopții de-acum
și’ mpreună pe drum doar noi doi și tăcerea
apoi ne’ ntindem în fân
asfințitul de mult nu mai e
decât licuricii și greierii trag cortina
peste mine și somnoroasa mea zi.
Bucurie









Lumina câtă este toată
în ochii mei ascunsă
pătrunde lumi nespuse
în al cuvântului ei prag
ea adăstează neștiută
vrăjind ce-i de văzut
ce ce-i știut deodat’
apoi se duce’ n neant
ascuns de neguri și eres
pentru ca eu când treaz
din vis mă voi înspăimânta
cu ea deodată
să mă și bucur.
* * *













Oamenii grăbiți și îndoiți sub plasa grea ploii.


Furtuna a’ nserat cerul zilei
lăsând-o pentru un ceas
surdă la orice rugăciune.


În catedrală doar liniștea pășește speriată.
Et caetera



Bucăți aspre de gheață
unele mai mari altele mai mici
plutesc prin aer
se rostogolesc într-un dans de baloane
și-așa pe rând ajung în paharul
din nord
alături de coniacul albastru
al mării interioare


beau zilnic coniacul albastru
cu gheață plutitoare la mal
ușurat
cine mă mai poate opri
să mă’ mbăt cu chestia asta
cu visul meu
cu zborul meu
cu beția mea
cu et caetera.















Și tu cânți
pianul e doar în închipuirea ta
o clapă vie
o clapă moartă
bat clapele apa să’ nvie
și tu cânți
orchestra’ i sub sticlă
rânjește scrobită
înțepenită în fracuri
rândunelele moarte-s pe sârma
de’ naltă tensiune
și tu cânți
se-aude toba acum
tocmai bate ritmuri tabu
pentru cărnurile fezandate
și tu cânți
acoperind murmurul melomanilor
(ce ocazie să te-asculte atâția experți!)
cu ,uște lipicioase o să umpli
sala de concert
le privești încă o dată
umilite de miere ele tac
și tu cânți
chiar dacă sala s-a golit de mult
de scaune
de draperii
de decor
doar zidurile’ n ruină mai sunt
și tu cânți.
Orientală

Măslinele bronzate șed liniștite în borcan.
Desfac borcanul, criminal, înfig
în trupul lor atâta de lucios cu poftă
o șpangă, e furculița, deh,
nu curge sânge, doar o zeamă
uleioasă și sărată: sucul lor.
În țeapa atâta de improvizată
privesc la condamnata fără inchiziții,
i-e soarta numai una:
să însoțească-n gura mea îmbucătura
fie că-i brânză, cârnatul afumat și interzis,
sau sandvișul banal cu margarină.
O prind, gurmand, în dinți și o dezbrac
lăsând, umil și singur, sâmburele negru
ce-l scuip acum, biruitor bărbat,
și ’nghit, grăbit cum Cronos nenumărații-i zei,
trupul cărnos și-acoperit de pielițele-i fine
ce s-au bronzat pe plajele mediterane,
iar pe nări aroma indicibilă, orientală,
o las la urmă, singură să plece acolo
de unde a venit deunăzi chiar măslina.
Interogații


Ce este Ithaca?


O insulă veți zice
o stâncă cu sârg de mare’nconjurată
e unică și ce mare neștiută
îi stă de veghe
o știu doar eu
cel ce-a plecat de mult
de pe țărmurile-i sterpe și pietroase;
cei care vin
sau care vor să vină
nu știu nimic despre străină
stânca
atâta cât mai este
e tot străină (ce mări
s-o înconjoare?)
deși toți știu că ea există
se’ntreabă tot mai des și mai uimiți:
ce e Ithaca?
Portret târziu al unui neînțeles




















Tot ceea ce a trecut va popula numai visele lui.


Mimează acum frigul cu’ n manșon
cravata fistichie și-o înnoadă fratern
cu spânzurații
arzând lumina’ n alba cale prin pince-nezul
atâta de ridicol
încât sprânceana lui e tocmai virgula ce-l ispitește
din poemul
peste care doar privește seniorial și-i gata
versul extras din sângele-i albastru
pe care îl revarsă spumos heraldicelor cupe
din care bea ținând-o cu două degete
maestru
bătând avan podeaua cu’ n baston
vechi
de mahon
cu-n cap prea complicat grifon
or alt animal fantast
doar el să-i știe herbul
acuma sus pe piedestal
oftează doar din lumea-i splendidă un act:
o scenă goală pe care și frigul a’ nghețat
toți actorii și chiar autorul (v-o jur nu-i mimă!).
Banalul aparat numit poezia












Alerg în gând acum
ca să câștig și eu cursa de melci
cineva strigă de pe margini
habar n-am ce mesaj să fie
acolo pe de lături
dar eu par și-acum că alerg
celui ce-mi vizitează visul
cu aparatul acela
numit atât de simplu și de banal
poezia.






În tranșeele poeziei
am rămas aproape singur
mai apar din vreme’ n vreme
sanitari
sau tipi ciudați cu ordine de luptă (canoane
să facem înainte de atac!)
dar nu mai e cine să le bage’ n seamă
pământul vârtos bătucit de pașii
unor necunoscuți
nici nu mai respiră
indiferente buruienile cresc printre
oasele eroilor
amărând și mai mult aerul din jur
bucurându-se (doar înfloresc și ele)
de praful care înghite totul
acoperind mai întâi tranșeea.
* * *













Cântecul este înaintea lui
ca o broască ce țopăie proastă
fără să știe unde va cădea


sunetele acelea par tingiri lovite aiurea
dar ce faimă trebuie avută în vedere
atunci când le auzi că-l preced
pe cel ce nu le-a auzit încă.
Mirat, rătăcit…




Pe unde te-ai risipit
pari pierdut de tot
da’de unde
și-afară’ i ca’năuntru
zbiară atotștiutorul din mine
eu ce să mai zic acum
când toate par la locul lor
și bine lămurite
doar le privesc
cu nasul lipit de fereastră
și-acum chiar că mă văd
și colo
și colea
nerisipit sunt dar parcă altul
(al treilea?)
care mă scotocește cu privirea
mirat și el
(sau rătăcit?).
O clipă





Din vârful crengilor
țâșnește cerul
ca un izbuc de neoprit
par toate
zbaterea crengilor
cerul albastru
(banal dar adevărat)
mai înainte ploua
și crengile
și cerul
înlăcrimate sentimentale
mă făceau să plâng
(căcăcios ca un copil)
aud picurii scuturați de vânt
îi primesc în obraz
în timp ce privesc cum cerul
fuge iar din crengile umede.
Deloc disperat














Iar
cât de pierdut
stau la masă
și-mi cresc rădăcini din degetele
înțepenite pe clape.


Iar
cât de pierdut
o privesc după ani și decenii din nou
cum pregătește ceaiul
fără zahăr.


Iar
cât de pierdut
mă uit în oglinda din hol
plimb pieptenul roș prin barba albă
nimic nu se mai prinde’n
crengile verzi.


Iar
cât de pierdut
ascult zone cu sarmale reci și
beau bere gratis cu alți tineri acum
întorși din războiul din labirint
îi privesc și-i mângâi în gând
cu degetele înțepenite pe clape
deloc disperat.

Spectacol gratuit


















Cortina
se strânge încet
în mii de pliuri
ascunzând
chipurile actorilor
și glasurile lor
în stofa grea
ținând
locul realității
imagini
imagini de fum
ușor mișcate
de respirația tot mai precipitată
a spectatorilor
care mai sunt încă
în altă lume
de care fug
biciuiți de imagini
și de glasuri
de nicăieri
fug să ajungă actorii din urmă
să le șoptească totul
înainte de a se trage iar
cortina.


Ce nu există este orice.
Pasărea de la miezul nopții




















Pasărea aceea mai zboară
până acolo la miezu’ nopții
ea
numai ea știe unde e locul
zbaterii ei de aripe înțepenite
în ceară
lumina în loc de candelă
firul subțirea și alb
se’nnegrește
noaptea un licăr s-o facă
și mai adâncă
cu ciocul însângerat pasărea
da pasărea bate în miezul nopții
ca’ntr-o poartă de altar
prin care nimeni acolo și atunci
nu intră și nu iese
din echilibru.


Pasărea aceasta zboară până la miezul
lucrurilor
cu ghearele vinete cuprinzând
marginea dangătului:
e miezul nopții și pentru pasărea
care mai zboară.
Un ceas ca oricare altul




Din lemnul uscat cresc
alte cuvinte
iar lumea pare pe dos pentru un ceas
în care ea nu știe
poemul
grăbită cercetează trecutul
sunt foi multe
și grele
unele atât de uscate încât se fărâmă
între degete
sfârcul tău
sau e ciotul crengii înfrunzit
zi-mi alte cuvinte ca să te
recunosc
să pot râde de lumea acelui ceas
să țopăi
și să râd
cum plutesc la vale lemnele uscate.
Destul Alexandru Mușina





Eh, ce tinerețe am avut acum o mie
de ani
acum și corabia mea a ruginit
a toamnă
trasă de urechi la mal oala cu bani
e tot goală
prefața femeii nu mai știu cum e
bronzată
o pipăi mă arde c’un dor și urlu
degeaba
nu mai poate fi acum altădată
tinerețea era toată în carne și oase
acum doar duhul ei a rămas
să adulmece vasele sparte
acum o mie o sută zece ani
când mai eram tânăr
destul.
Roua







Când mii de lacrimi
cad în palmă
e grindină de rouă
furtuna dimineții crudă
îmi anunță patimile zilei
grelele ei păcate
soarele tot singur
stăpân ca să le spele
și ca să ierte
sorbind tăcuții picuri
luându-le în fiecare rază
viața lor în suliți
țepe fără milă
lăsându-mi palma
goală și pustie.








Străine petale
îmbăiate în aceiași rouă
călcate de aceleași piciorușe păroase
cât de singure
în același caliciu
cum să vă găsiți
cum să știți una de cealaltă
care-i mai importantă
și care-o să se ofilească prima
la butoniera unui pierde vară
care-o să fie prima fără miros
dar ce mai contează dacă tot sunteți
atât de străine și de singure
petale.
Ploaie de vară







Șarpele ploii cântă ca un bici
fugind printre buruienile amare
speriat nici nu sâsâie apa’l sperie de moarte
la fel ca pământul rece
pe care’ l va ispiti mai încolo
încălzit de răsuflarea soarelui
acum fuge biciuind aerul umed
false tăceri chinuind
nimic nu se va scrie de parcă totul
este deja știut
de-a gata
și șarpele de ce să mai scuipe
de ce să-și lipească iar limba
de musca invizibilă
poate era doar picătura ploii și-atât.
Persevera ut coepisti











Mă învârt.
Cercul meu se lățește o vreme
apoi chiar se turtește
toropit de o forță tainică
fierbinte
ce vine tocmai din el.


Mă învârt.
Piruetele par inutile lumii din jur
deși acum o văd altfel
și eu
jucându-mi în ochi amețindu-mă
cu parfumurile ei grele-amețitoare.


Mă învârt.
Ce mare scofală strigă de pe margine
un glas îmbătrânit
te aștept să termini acum cu copilăriile
și să intri în rândul lumii
la coadă.


Mă învârt.
Sunt tot singur și mă prefac
că nu aud glasul atotputernic
mă mint că sunt mut
deși strig de satisfacție în carusel.


Mă învârt
mă învârt
mă învârt.
Despre necesitate












Schelete de păsări albe
sunt norii
morminte pe cerul încercănat
urme de pași
ghearele lor stacojii
înfipte în gheața de pe aripi
mori de vânt putrede inutile
concurând cu păsările
care abia de mai poluează gândul:
necesse est ut voles
non ut vivas.
Foc de tabără





Focul atât de imprecis
mușcă jucăuș
hălci însângerate din cerul nopții
nimic nemeritat veți spune amuzați de joc
socotelile nu-și au rostul
aici
umblă șobolani prin cer
pe lângă picioarele noastre
cad într-o altă joacă
aleatoare alune și conuri solzoase de brad
cine să le mai numere
sensul?
atracția – doar ea – pare bine definită
de ochii noștri
care abia de pot străbate bucățile de cer
smulse haotic din neant
de focul nostru de tabără.
Cei orbi…
E orb de-acum
doar razele Lunii îl mângâie
pe obraji
liniștit el le simte răceala și știe


E orb de-acum
și totuși umblă printre semeni lovindu-se
de ei
cei de neatins
dacă ochii lui i-ar vedea


E orb de-acum
și se odihnește pe-o bancă
se crede singur și’ncepe monologul
dar fiece cuvânt îl lovește ușor peste pleoape
de-acum el se bucură tresărind
ca sub o ploaie de vară.


E orb de mult.
Bietele umbre

Umbrele stau cuminți pe lângă zid
- sunt tot mai decolorate
de trecerea anilor -
și așteaptă

prin ușa neagră din când în când
iese un individ cu o cange
de oțel lucind verde-albăstrui
și-o înfige icnind într-o umbră
la întâmplare
apoi o târăște după el înăuntru

așa dispar rânduite
umbrele’n casa cu gura-i știrbă și neagră
oarbă vedenie în care locuiește
numai omul cu cangea de oțel

Soarele zeul din ceruri
dezghioacă din coaja de lumină
umbre după umbre
răzimându-le grijuliu de zidul alb.
Doar ea, doar el







Numai cântul ce îl știe
se aude dintre tufe
azi par moderne vibrările de aer
și nu-s

eternii tineri
ținându-se și-acum de mână l-aud
tresar
roșesc la gând visat
apoi pășesc mai siguri și tot mai tineri
cât sunt
(în)alt mai sus de veste
alt cântec se răstoarnă în aceiași poveste
cum numai ea
îl știe și-l cântă iar și iar.
La vânătoare









Fluturii biciuiți
de unda de șoc a exploziei
unei bace: mii de alice ucigașe
de moarte înfipte’n pământ
și fluturii buimaci
clătinându-se’n aerul fierbinte
pe-o petală iradiată ciuruită
pare o altă crimă: e
confuzia clară dintre fluturi
și florile nenimerite.

Baca tristă și flască e ca țeava puștii
fără de iască.
Fenix



















Pasărea speriată – plină de eroism adică
a tot dat din aripi
până când
cenușa ei s-a răspândit peste câmpuri
ca o ploaie deasă – aleasă ca bobii de noroc
și lipicioasă
priveam în sus – splendoarea s-a dus
nu mai cunoșteam norii
peisajul negru pe negrul pământ
părea și mai negru
atunci – cândva? – s-a ridicat un fum
alburiu-albăstrui
nicidecum negru
l-am urmărit cu privirea
uimit – uimirea
l-a oprit ca pe-o lumânare să
sprijine cerul cel negru
apoi privirea mea l-a scăpat din laț
și fumul – tot fum și mai alb de acum
s-a întrupat.

Pasărea s-a înfipt într-un nor – să-l ucidă?
destrămându-l.



Industrializare






Caii albi sunt
ca ceața – dispar cât ai necheza
Caii negri nu sunt
altceva – ei tropotesc cât e ziua de lungă
dau din cozile lor lungi
arcușuri cântând
în aerul lăptos lăsat de pieile cailor albi
fugiți din ei înșiși
Caii negri au fost
prea de demult fete morgane și pegași deșelați
de greutatea rimelor
acum și ele biete mârțoage
lenevesc printre blocuri de beton
acolo unde iarba e neagră
ca pielea cailor albi sacrificați
pe altarul industrializării („La pești cu visele!”).
Ploaia de sânge


















Coama albă a bătrânului
se scutură
dar nu se vede nimic
ba, o umbră de sânge ca o piatră
prețioasă
strălucea printre fire și așchii de os
(o să strigați că nu se poate ca
dintr-o banală
zvârlitură de coamă albă
să rămâi fără cap. Sunt de acord.)
și mai departe privirea
lașă
în fața țevii sau a scalpelului
s-a lăsat acoperită de pleoape
un bătrân - ce-o mai fi fost el în tinerețe
că nu se vede nimic pe el? -
se chinuia să urce pe scara avionului
dar mâinile și capul îi tremurau atât de tare
încât au pornit motoarele Jumbo jet-ului B 727
ce bărbat
trebuie c-a fost el odată și cum mai scutura el
merii din pomi
ținându-le trupul aspru între palmele sale
mai aspre ca scoarța acestora
și coama lor verde se clătina
lăsând pe pământ
o ploaie de sânge.
Stultifera navis












Visatul există
undeva
realitatea se pierde de sine
și curge ca o lavă
ca un râu negru
nici el nu știe unde
și-acolo în neștiut el visul o ia de mână
și o trage după el
pe scări de cristal transparente
- acolo se văd perfect urmele tuturor
călătorilor prin nebunia de lumi
nestatornice și fără margini –
o duce sus în turnul de unde
se vede totul
acolo secretele toate cu gura căscată
și cu ochii beliți
privesc spre cei care au ajuns în vârful turnului
și așteaptă ca să fie chemate
să fie rugate să fie blestemate
la o comandă neauzită
ele se cațără pe pietrele lucioase sau ascuțite
ale turnului
până la ei
și-i doboară – de ce nemulțumiri suferă acestea
nu va ști nimeni niciodată –
ei se cutremură
cad
nu pot să se salveze și
strigă.

Trezit din vis omul exclamă:
visul există: sunt eu!

Ce aștepți nu seamănă…




Cineva care nu seamănă cu nimeni
e așteptarea
ochii ce-i ține în hârtie lucitoare
ca pe flori
mâinile balansează mișcate de vântul
uscat și fierbinte
trupul cere pe altcineva oferind
bucăți de carne proaspătă
din gură dintre dinții înroșiți de sânge
se-aud fornăieli
ca un cal tânăr bate din picioarele
ciunge – cioate vineții
ca cerul iernii când lemnele rămân
afară
cu picioarele cangrenate joci fără
muzici
așteptând pe acel cineva care să
semene măcar cu tine.








Fiecare cuvânt
e altceva în strălucirea-i de mătase
acolo-i lumea
ce n-o ști decât în ce se vede
vânt ascuns ce se pretinde viu
când mișcă foile bătrâne
spre alte sensuri
orbul filosof nemaivăzând ispita
se’ ncrede în cuvânt
și oțărât de sine tot scrie strălucind
ca molia
în raza din apus scăpată
doar el cuvântul mai dăinuie
perfid și mort.
În oglindă



Privesc
și nu mă văd
încă n-am ajuns la întâlnire
oglinda scorojită și cu rama crăpată
e pustie și neagră
strălucind
degeaba deschid ferestrele bătrânești
lumina aceea de-afară nu-i de ajuns
răspândită pe dușumele ca boabele de fasole
ca o cană
spartă
imaginea mea se’ ntrupează
umflată
ca boabele rodind în apele pământului
însângerată
de cioburile pe care o mână
nevăzută și palidă le-adună grijulie
pe sticla neagră
fără pic de lumină…
Verlaine se trezește și zice







Plutesc
la naiba cu această plutire
ca zeu mă imit în oglinzi
în devenire
și râd de mine însumi singur stăpân peste iluzii
ca mâine
voi striga la naiba cu această plutire
mă vreau mai mulți
înotând prin aerul pur impur
încă și încă strigând
pentru surzi la naiba cu această plutire
fără alt rost un cuvânt
m-a făcut să pier în nedumerire:
la naiba cu această plutire!