În mâinile ei
îmi stătea sufletul,
iar inima-mi nu mai era.
Era doar un loc în care ea înflorea
din ce în ce mai mult, un loc în care
erau adunate amalgamări ale inflorescențelor ei,

iar ochii mei
nu mai erau ochi,
ci ochiuri de cer din care
zâmbeau fără pată chipurile ei.

In mâinile ei
stăteam. Și nu mai eram eu,
ci doar un amalgam de zâmbete zburătoare.

Era Duminică.
Și afară totul plângea de fericire.