1.Întinde mâna spre cer
prinde-te bine
și te cațără încet
spre lumină
o treaptă, un pas, o idee
mai sus,
tu continui nestingherit
și plin de curiozitate
spre infinitul albastru rece.
Cu calm, începi să vezi
Scara de aburi, frânghia
de apă, treptele de stele
liftul cosmic, și te umplu
toate, cu har și frenezie.
Mâinile tale jupuite, amorțite
de la atâta efort sleite
Vopsesc fiecare treaptă,
buton, balustradă
cu hemoglobină coaptă.
Și urci și îngheți,
Și te sufoci în ascensiunea ta
Ascetică, accelerată
Și vezi…

2.Un Domn între două vârste,
somnoros cu început de chelie
și plictisit stătea pe un
jilț de aramă cu o carte
din piele de nor
uitându-se în gol.
Un suflet cu mâinile înroșite
de coajbă acoperite,
cu lumină vie în ochi,
buimac și dezamăgit oftă.
Se plimbă istovit printre
Roiuri de îngeri distrați,
Înfasurați în pene de fildeș
Vrând sâ-și oblojească
rănile stigmate
dar sângele ardea
transformând picături
în rubine sălbatice
ce se dizolvau undeva
înainte de nori.
Domnul se trezi,
Și-l dojeni
Totul dispăru
Și pică…

3. Lumea de beton
ce o lăsase în urmă
îl aștepta cu arterele ei
de ciment deschise,
cântând în claxoane
și alarme.
Urletele lui îl urmăreau
fidele
în timp ce rubinele
pălmilor lui deveneau
penele dorințelor lui,
aripile rugăciunilor lui.
Încercă să se aghețe
De un colț de aer cu o priză bună
Dar aerul doar șuiera,
Nu se lăsa prins.
Rubinele creșteau,
se încolăceau și se întăreau,
îmbrățișându-l în cafeniu,
dându-i aripi în loc de brațe
zbor în loc de cădere
refugiu în loc de coșciug
și pluti…
tot mai rece.