era precum ecoul ce invelea o clipă...


s-a risipit lumina pe chip și pe cuvânt
și-n loc de dăruire culorile se vând
precum fragila ciută aleargă prin desiș
așa revin la marea nascută din pietriș

pun capul pe o piatră zyxând în doi și-n trei
petrec în lumea asta cu haita de căței
și-n nemurirea pietrei las gândul împietrit
fugit pe răsturnarea din calculul greșit

aici în piatra vieții în clipe dintre clipe
am curgerea mai plină și zbor fără aripe
și fără tâlcuire și fără de păreri
am regăsit din pierderi prin mia de tăceri

inflației de spaime-n tăceri fără cusur
îi las o curbă largă și ture-i dau un tur
prin șahul meu cu lumea trecută de tăcere
și-n caroiaj de vise mut calul pe părere

aici se face-o scara și-n scară dau de ea
o casă pe o plajă născută-n marea mea
un singur anotimp și-o zi din miezul verii
în care Infinitul e ușa-n pragul serii


un gând ieși din seară și se făcu pierdut
prin noua dimineață în care cântă mut
un pictor pe o panză întinsă până-n cer
pe care chiar coboară lumini ce nu mai pier

tăcerea dintr-o piatră ieși ca un ecou
și-n raza de lumină din spumă-n valul nou
făcu precum zeița Năluca nechezând
cu strigătul de nașteri și cu ceva chemând...

îndoit cu o poveste și cu apă de izvor
vinul se facu pălincă pipa se umplu cu dor



Duminica, 16 noiembrie, 2008
(Constanța, pentru numărul 3.14...)