Mă izolează timpul
ca pe-o nălucă atinsă de zbor.
Mușcat-a Ieri brațul leșului viu:
supărata nevoie de a trece cu greață
prin oglinzile ce-și petrec contopirea...
Slovele!

Amicii mei,
începe orașul să latre gomere
de nicăieri
și până-n stomacul Bacovian...
O farsă ne pune la masă
în seara-npletită
de pofte și forme de om

Un ultim categoric ochi
se va închide-n agonie
și fi-vom duși armonios
la balul morții noastre.

Se-ntorc eretici mitologici
călcând peste coșmar,
un vis furat devreme,
pe Eva s-o iubească.

Din afara istoriei fixe
clădi-va o poftă de viață
ideala reverie a slovelor,
un smoc de lumini
într-o cutie poștală.

Acasă, bucurie mare!
Vechiul păcat plecarea și-a decis:
moartea ciudată a limbii române
prinsă în noduri elastice.

Diseară lipsește necunoscuta față.
Își lansează reculegerea morții
în salonul mortual,
iar la Casa de Cultură
au mai rămas celule infantile.

Steaua iubirii,
a Edenului clopot
adormit-a-n foviste torturi.
Autopsia scrisului se face...
De-un nume bâlbâit si-o broască țestoasă
într-o cafenea din centru
vis-s-vis de muzeul letal.
Un creier pătrat
sorbea însetat globulele roșii,
iar prețul florilor de-albastru,
în dor de tainic leac,și-o lege siropată...
Crește.