suntem obișnuiți cu o încăpere strâmtă, cu liniștea
marginea albă din jurul retinei
se întinde când privești spatele unui om
îi numeri capetele de viață
iarba măruntă prin care mâinile îți alunecă lent

te ascunzi, ochii nu mai suportă soarele
uiți de pumnii de apă, de neputința lor tulbure
nici ai noștri nu recunosc conturul, negreala
care se adună sub pernă în fiecare noapte

ne deschidem cărțile, citim până când foile
devin așternuturi
sau visul din care nu mai vrem să ieșim
o stare de bine fără timp, fără incertitudini

dimineața tresăririle ne cheamă ca o lebădă
la capătul podului
ne aduc înapoi îmbrățișați, între noi
doarme încă aerul-prunc, îi lăsăm toate foile
și tăcem