Căutam ierburi amare de leac printre apele norilor.
Mai păstram încă pe limbă gustul nevinovat al agrișelor.
Mi se sfâșiase ființa prin hățișurile lumii
și îmi purtam cernite gleznele prin valuri.
Veneau deasupra păsări măiastre și vorbeau în numele tău:
„Nu plec nicăieri.”
„Nu vin de niciunde.” – striga ecoul lovindu-și fața însingurată de stânci.
Era prea târziu pe pământ și mă-ntrebam când va veni clipa.
Căutam să scot din mormânt Desăvârșirea
scormonind pământul cu atâta demnitate
încât țipătul înfometat al inimii
nu trezea pe nimeni.
Apoi venea crivățul, făcea o plecăciune
și mă acoperea cu orbitoare furtuni de zăpadă,
slăvindu-mi înfrângerea.