Egocid.
Șiruri aprinse de cuvinte
Urcă îmbrâncindu-se
Și se încâlcesc în noduri
În artere.
Se îngrămădesc înnebunite,
Unele peste altele,
În plex.
Le închid acolo, strivite
Între coaste.
Nesupuse, aprind celula.
Ard.
Și lichefiate de disperare
Izbucnesc și alunecă inconștiente
Pe obraz,
Într-un leșin continuu.
Cad amețite și plângând,
Rostogolindu-mi-se în frânturi de fraze
La picioare.

Șchiopătând umile, imploră să nu fie irosite,
Și mi se agață de pori, cățărându-se
Tot mai sus,
Sufocându-mi pielea
Sfâșiindu-mi mușchii
Patinând pe ligamente
Pentru a se ascunde
În plămâni.

Le respir.
Le miros.
Le strănut.
Avortate, se strâng în brațe
Confuze,
Dezamăgite,
Și lungesc rădăcini groase
De piatră.
Moarte.
Inerte.
Liniștite.

Cu limbi senzual dezarticulate,
Rădăcinile se întind spre mine.
Le prind, mă învelesc în ele,
Le ridic, să mă împletească,
Și pacea lor rece
Apasă greu peste forfota revoltată
De cuvinte incendiate,
Mutilate.
Le topește încet în somn,
Încolăcindu-se neînduplecat
Într-un cocon cenușiu.
Mor.

Zâmbetul îmi sapă șanțuri netede
În jurul gurii
Și explodează în linii subțiri
Pe gât
Peste piept,
Spărgându-se surd
De-a lungul picioarelor.
Mă ciobesc nedumerită.
Era liniște încremenită,
Pietrificată,
Perfectă...

Prin cratere scobite dureros
Străine,
Vii,
Statuia mă privește resemnată,
Sfărâmându-se în așchii vineții
De cerneală.
Șerpuind,
Mă preling pe foaie.
Cuvinte
Cenușă,
Și tăcere.