toamna îmi strângea trupul ca un teasc
prelingându-mi tristețea din oase

când plecasem de la tine abia răsărea soarele
galbenul se insinua cobră printre copaci pândind verdele
oamenii păreau străini de lupta tăcută
numai eu vedeam moartea cum intră în ei
era atât de blândă!
le punea o eșarfă la ochi
înainte de a-i exila în rădăcini
pomii se decolorau ciudat și neuniform
un amalgam de portocaliu verde-brun potasiu și maro-albicios
păreau un regiment de soldați
înghesuiți într-un camion pe un drum de țară
apoi s-au înclinat balanțele
verdele înecându-se otrăvit ca un rege midas
frunzele îmbrăcate în aur mureau maiestos
le auzeam strigătul
și am văzut acea hecatombă a palmelor săpându-și mormântul
sunt singurul martor al apocalipsei vegetale
din toamna acelui an

la întoarcere
m-am gândit cu adevărat la tine pentru prima oară