când voi deschide scurt, netremurat
a jumătății mele-nchisă ușă
va fi precum un strigăt de cenușă
spre lemnul care arde-nsigurat

și n-o s-aștept rezervă stând pe tușă
un ceas de cineva justificat
în care soarta mea s-a îmbrăcat
cu zale, aruncându-mi o mănușă

voi ridica-o scurt și delicat
pe dinăutru-arzând ca un Vezuviu
prin șoapte de iubire întrebând

cu sufletul și trupul confiscat
in cel mai grav și mai splendid diluviu:
al dragostei în suflet pătrunzând