moto: dacă la început a fost cuvântul pot spune că Dumnezeu a fost poet și a creat universul așa cum și eu am creat poezia mea

nu m-am gândit niciodată că aș putea trăi în visul unui copil

și oricât aș scotoci, nu i-aș găsi niciodată marginile.

sunt învățat să cred că exist, iar dacă n-aș crede, n-aș mai exista…

supernovele dospeau undeva într-un vis;

copilul le strângea în palme, iar ele explodau.

unele planete erau puse cu dichis,

altele în praful cosmic scindau,

dintre meteoriți… de-a v-ați ascunselea, surâdea

și se năștea în cer o altă stea.

copilul pe zi ce trece simțea nevoia de-a visa

împreună cu altcineva,

o ființă după chipul și asemănarea lui,

să se plimbe cu ea prin univers, haihui,

dar nu știa câte cuvinte și ce cuvinte

ar fi fost îndeajuns să-l alinte.

plângea și în fiecare lacrimă se oglindea

o creatură ciudată, cu forme nedefinite,

cu aripile zgribulite.

copilul se întreba … și se tot întreba:

oare-aș putea plămădi din pământ, suflare și lacrimi,

din întuneric și lumină, din fericire și patimi, un trup și o umbră?

celui viu i-aș spune bărbat și l-aș lăsa să se joace,

să vorbească cu a sa inertă jumate;

dar ce se va-ntâmpla când Pământul se va întoarce,

când noaptea va fi zi și ziua va fi noapte?

oare-aș putea face două lumi diferite

care să se atragă și să se evite

nedorind să se cunoască vreodată,

o lume de oameni și o lume de umbre,

trăind și murind totodată?

oare-aș putea să-i las și pe ei să viseze

lumi în care să trăiască, fără să graviteze

în jurul visului meu?