Nu e o întâmplare- am căzut din marea verde,
am supt din sânul plin al nisipului care o înconjoară
ca o moașă în întâia lună.
Nu vădesc liniștea; craii micuți dezlegați de misiunile
lor cu săbii și armuri, fetițele palide, dovleceii-naripați,
turnul, totul, chiar totul - nimic nou înafara faptului că
umbrele astea-s crescute pe seara neoanelor alungite

- pajii noi sunt aromele fructate, kerosenul vărsat în
motor, piciorul pus pe pedala timpului.
Joia vine din elipsa cerului; sateliții sunt doar puncte
fixe, cuburi de lemn pătrunse de iarnă.
Plângem roși de omăt- în căldura celuilat zac coifuri
de hârtie, fotografii topite de praf, mâini legănate în aer.
Nu e doar o întâmplare, să fim amintirea, să întărim
aburii ei în locul bătăilor acide din noi; nu de aia
m-am supt ca o frunză desprinsă din carte,
în locul aromei verzi să fiu doar un bob strălucitor de
fibră uscată- un chip închis în piatra asta cafenie.

Joia vine din elipsa cerului: am căzut o dată, m-am frânt,
am tras capătul mării peste mine; podul de gheață crescut
ca o lamă în solzii ei alunecoși, gustul sărat al undiței,
clopotul meduzelor- șiragul; căldura ei de platină sau
pielea moale și întinsă- timpul vine din pumnul strâns al
uitării.