spunea un filosof că ceea ce ne diferențiază pe noi oamenii de dumnezeu este felul în care avem puterea de a crea lucruri: cele făcute de mîna omului se pot separa în piese din ce în ce mai mici pînă cînd rămînem în final doar cu simple rotițe lipsite de mișcare, în timp ce creația divină, oricît de mult am încerca să o divizăm, fiecare parte a sa rămîne în sine o mașină vie




cînd te-am creat nu am avut prea multe la îndemînă

la început doar un album cu fotografii mai vechi, le ascultam muzica
fiecare avea o melodie, le amestecam, găseam tonuri noi
chipurile nu mă interesau, decupam aerul din jurul lor
acesta e aerul pe care trebuie să-l respire, mi-am zis

pasul următor, o linie a orizontului

pentru ea, lumea nu poate avea limite, gîndeam, nu poate avea un dincolo de
atunci mi-am decupat o pleoapă am întins-o cu două degete, ca atunci cînd copiii vor ochi asiatici
între degete părea un fel de praștie, am tras cu ea în stele, stelele au explodat
și s-a făcut lumină

la început nu știam de unde vine această lumină, de sus sau de jos,
venea din balconul al unei prințese
m-a recunoscut ca un câine credincios, a coborât pe ziduri și mi s-a cuibărit în palmă
am făcut un bulgăre și l-am aruncat pe cer
acela a fost primul soare

atunci a fost prima zi și după ea a urmat prima noapte

întunericul l-am făcut în cutia unei viori
după ce am scos toată muzica din ea

din lemnul ei am făcut apoi cărbune
te-am schițat asemenea unui arhitect care poate concepe o spirală
care se înșurubează la infinit într-o coală de hîrtie desenînd un punct
am lovit acel punct cît am putut de tare cu pumnul
din el ai răsărit

mai întîi fruntea
albă ca un lotus în buchetul miresei
două șuvițe răzlețe aruncate-n obraz
bărbia, parcă puțin nesigură, ca o minciună nevinovată,
buzele, alungînd o urmă discretă de zîmbet
obrajii, arzînd ca lama cuțitului de hoț topind pecetea degetelor
la final ochii, sfinți, infiniți
două fântâni pe unde se scurge lumea

apoi m-am odihnit
cînd s-a făcut din nou dimineață camera mea era goală nu conținea
nici iubire nici acuarele era populată doar cu un măr roșu zbârcit uitat acolo ca o inimă bolnavă într-un pacient dintr-un spital de campanie unde medicii au alte priorități
oameni fără brațe despre care mă bucur că nu te vor putea îmbrățișa niciodată
oameni fără picioare care nu te vor urma oameni fără limbă și dinți ce nu-ți vor putea spune niciodată minciuni oameni care se vor usca fără lumină în lumânări
oameni care se vor sufoca atît timp cît nu respiri

pentru asta ți-am mestecat portretul, am tras mult aer în piept
atît de mult încît am reușit să inversez forțele de expansiune ale universului
i-am îndoit colțurile
l-am tras spre mine ca pe o pînză de corabie
m-am învelit în el ca într-un preș pe care și-a șters toată lumea picioarele
apoi am făcut un balon uriaș
m-am înălțat cu el pînă am ajuns în același loc în aceeași zi cu o secundă mai devreme
în spațiul dintre două respirații
din golul acela de aer pur ți-am făcut sufletul

atunci mi-a fost pentru prima dată teamă, zîmbetul mi-a dispărut ca un vierme
în cireașă
apoi te-am iubit, m-am scufundat în tine cu tot cu corabie, cu tot cu pămîntul pe care au crescut stejarii din care a fost făcută, cu tot cu sufletul tuturor corăbiilor lansate sau nelansate la apă, cu tot cu bravii lor căpitani imaginați sau imaginari, cu tot cu tatuajele lor cu sirenă, reale sau doar visate, cu tot cu păsările care au cîntat în umbra acelor stejari unui copil care visa odată să zboare, cu tot cu zborul care poate fi uneori un fel de înot în apele primordiale ale facerii

așa te-am iubit
pînă m-am împuținat atît de tare încît nu ai fi putut pune cu mine nici măcar un punct