S-a rătăcit apusul printre munți,
Zburătăcit de vânturi și de ceață.
Se clătinau luminile pe punți,
Speriate că-și vor pierde din roșeață.

Cănd astrul mâniat de întâmplare,
S-a-ntors din drum, cercând să le învie,
Le-a adunat pădurea pe cărare,
Și le-a-ndemnat spre-a nopții colivie.

Din cetini grele le-a făcut culcușuri,
Grăbindu-le în pace să adaste
Până în zori, când soarele-n suișuri,
Le va chema pe-ntinderile vaste.

Și-n noua zi, grăbite înspre zare,
Se limpezesc de roua dimineții.
Aruncă-n codru, albă sărutare,
Înviorat de farmecul bineții.