Demult, copilul nimănui fiind,
rătăceam respirația cuvintelor ,
în zei tăcuți, cu priviri întunecate.
Gândeam aproape închinată
așteptând călătorii clandestine
c-o metaforă izvorâtă din semne.
În șoaptă căutam, numărând stele,
și-apăsat mai călcam peste Ducipal.
Îngerul copilăriei mele ridica Dunărea în brațe
vrăjind suspinul apelor.
Ciorile-și rispeau nucile în scorbura secretelor
în schimbul viermilor din scoarță.
Fugăream aripi de nor
în privirea copilului din mine.

Acum, fericirea o caut prin trestii
ca un greiere beteag de drum,
și cânt neatingerea ei
răstignind vise pe steaua unui înger
căzut rob disperării.