Ulanov e fericit acum să sară
și pe o bucată de pământ,
numai să nu adoarmă încă sub el.

Ulanov se trezește cu gura plină de moarte
și o usturime acută în ochi,
așa cum poate fi numai trădarea.
Fiecare zi e o săritură în apă de la zece metri
cu aterizare pe burtă
în care killerul trebuie să-l țintească
dar el știe asta.

Ulanov se întristează de incompetența killerului
fiindcă îl doare stomacul de atâtea insomnii
înghițite până la marea sau obișnuita săritură în lume.

Însă când simte moartea răsuflându-i în ceafă,
picioarele lui ca și membrele unei prăzi
demult vânate
depășesc frica de moarte, frica de viață
și fug fug fug...