Când viața sugrumă toată tristețea într-o clipă
nu mai contează ce a fost pînă la ea sau ce va fi după.

Fiecare noapte e o răsuflare ușurată
ce poartă cu ea credința în acel loc numit acasă certitudinea că a mai trecut o zi, un insuportabil joc existențial,
o numărătoare oarbă de zile și nopți fără de mamă.

Atunci ne ocupăm cuminți locurile în rând
ca și copii de grădiniță când învață cum să reacționeze în caz de incendiu
fiecare cu boala și slăbiciunea lui - își potolește frica, își inhibă dorul, își stăpânește foamea
cât să nu fugă din loc, să nu își piardă conștiința.

A fost o luptă fără întreruperi lângă acel care se ascunde în tine și nu te părăsește.
Mi-ai fi spus că este Dumnezeu. Aș fi mărturisit că ai dreptate.

Aveam câteva cuvinte în rezervă cu care să încep, dar le-am uitat.
Țin minte doar cum am fluturat din mână
uitând în urmă un la revedere fericit și mulți ochi nostalgici.
Afară era lumină, iarbă umedă, furnici țepoase, fluturi cu două fețe, oameni transpirați,
asfalt pictat în două nuanțe succesive umbră-lumină umbră-lumină umbră-lumină,
filme liniștite în care sângele nu făcea inima să bată mai tare
nu țesea spaimă în vertebre
și prieteni mai mult noi dar nu știu cât de adevărați
eu îmi spălam ochii, îmi tot spălam ochii și simțurile nu ațipeau.

Așadar nimic nu-mi putea face mai mult rău decât un fruct necopt.
Forma lui se contopea cu norii,
absurdă combinație ce echivala cu o doză de iad
eficientă un scurt însă chinuitor timp,
dacă dorința era mai puternică decât logica,
esențială logică în toate planurile mentalului și fizicului uman
atunci și acum.

Totul începuse cu ipocrizia închipuită,
firesca trădare, energia negativă îngrămădită într-un fruct
ca pe timpurile lui Adam și Eva
Da, timpurile se înlocuiesc, se substituie, nu știu ce fac
dar seamănă unele cu altele ca mama cu pruncul născut
comunicând o altă istorie ce-și află originea departe
fluviul aici.

Eu simțeam singurătatea ca pe o mușcătură de insectă în spate,
ca pe un ciob de sticlă sub unghia de la picior.
Stam pe aceeași piatră de la răspîntia drumurilor și așteptam
așteptam un pelerin însingurat sau chiar singur
sau măcar un om apropiat și drag.
Mai ales un om apropiat și drag

cu care să vorbim, să rîdem, să tacem
să adunăm vise în castele de nisip
și să privim cum le ia încet apa.

Simțeam singurătatea ca levomicetina pe limbă
simțeam frica pe care nu am înfruntat-o la timpul ei
în urzica vie, în uleiul încin,s în fructul verde din fundul grădinii.
Așa mi se îmbiba în piele, în argintul de pe piele.
O gustam de pe degete, o aruncam pe fereastră, îi dam drumul pe apă.
De ce să mă înspăimînte imobilitatea dinspre șira spinării, vertebrele încleștate, armatele de furnici și dragostea?
De ce?
Dacă ea tot rămâne,
în altele pe care nu le atingi rămâne...

Este despre cum vorbești fără să se simtă cum respiri.
Este despre cum înoți fără să iei apă în gură.
Este despre acea balanță pe care înainte și înapoi nu cîntăresc nimic.
Este despre acel echilibru din mine care persistă
în fiecare câștig sau pierdere.
Eu sunt zgomotul care nu te lasă să dormi.
Eu sunt liniștea care te adoarme.
Pasărea legată de copac,
copacul răsturnat în cer,
cerul culcat pe pămînt
și tot restul lumii
ascuns într-o scorbură de șarpe
într-o gaură mică și neagră de șarpe
în care aruncăm toate nedreptățile -
venin adunat în rădăcinile pomului
depozitat în fructul verde.

Ia-mi palmele în mâinile tale,
scoate-mi toate așchiile bizare,
lasă-mi obseala să doarmă pe umărul tău.
Apa rece îmi ajungea până la glezne, până la genunchi, până la abdomen, până la sâni
și mă aruncam cu totul valurilor și nu mă gândeam atunci la câți au murit de înec,
la cine a putrezit în adâncul prefăcut acum în nisip și săruri
și nu știu nici acum ce e mai grav
să te îneci, să arzi sau să fii îngropat în pământ.

Și deodată frunzele au încetat să bată,
păsările dansau în spirale pe cer,
nu reușeam să fotografiem cu văzul măcar o formă
ne rămânea doar plăcerea clipei de acum.
Eram conștienți de asta
și nu știu cum dar pentru o clipă sau mai multe eram fericiți.

Închid ochii, sunetele încâlcite ne unesc
și nu mai contează nici numărătoarea oarbă de zile și nopți, cuvintele pierdute, un minut minus de fericire,
filmele de groază fructul verde imprudența
timpurile care renasc absența dureroasă
singurătatea amară,
recele din tine ce-ți descuamează trupul de frică
ființele în care te regăsești
frumusețea ultimativă.
Închid ochii sunetele încâlcite ne unesc
nimic altceva nu mai contează.

A fost o luptă fără întreruperi lângă acel care se ascunde în tine și nu te părăsește.
Mi-ai fi spus că este Dumnezeu. Aș fi mărturisit că ai dreptate.