Într-un pustiu uscat, zgîrcit,
Înțelenit și ars de soare,
Ancearul stă ca un cumplit
Străjer, stingher în larga zare.

În ceasul rău l-a-nfiripat
Natura stepelor, haină,
Și cu un vecin l-a adăpat
Din frunze pîn’la rădăcină.

Și picuri de otravă curg
Din coajă, când dogoarea-i vie,
Și se încheagă în amurg
Într-o rășină străvezie.

Nici păsări și nici tigrul chiar
Să vină-n preajma-i nu încearcă,
Copacul morții vîntul doar
L-atinge și de boli se-ncarcă.

Din zări vreun nor de s-a desprins
Și i-a stropit coroana deasă;
Din ramuri, pe nisipu-ncins
Se scurge-o apă veninoasă.

Un om, chemînd un om i-a spus
Spre-ancear să plece-n cîmpuri arse,
Și-acela și porni, supus,
Și cu otrava-n zori se-ntoarse.

Aduse-un ram cu moarte foi,
Rășina cea ucigătoare;
Și fruntea-i galbenă șiroi
Era de-o rece, grea sudoare.

Și bietul rob abia a prins
La cort s-ajungă-n grabă mare,
Și, mort, stăpînului nenvins
I se întinse la picioare.

Iar prințu-și unse cu venin
Săgețile-ascuțite bine,
Și moarte răspîndi din plin
Cu ele-n țările vecine.



(traducere de Al. Philippide)