rece-i peretele
alb și gol,
nerușinat,
sprijinit de podele pline de amintiri,

de-atâta cenușiu se clatină retina
și pleoapa nu m-ascunde...

umbra-mi se înfioară de n-o cuprinzi cu gândul,
iar plânsul - eternul aliat
ce-mi dizolva până mai ieri durerea,
m-a părăsit...

de după ziduri
vacarmul vieții mă ajunge,
e timpul - ai spune -
să-ți amputezi inima, organ inert!

bat
degetele masa
sacadat,
cu buze arse
paharul gol privesc,
rămas cu urme prelungi de speranțe,
picuri de vise prea largi sau prea strâmte
pe ceea ce sunt,
ce-am rămas din ce-am fost -
suflet rotund
pe drum drept,
bulgăre de humă plăsmuită cu ROST!