Mintea respira prin gânduri imagini,
viața fumează din mine cam tragic,
în următorul moment mă lepăd de timpul șerpos,
încercând să deschid poarta
către mersul de os al iubirii.
Mă privesc printre frunze și geamuri
ochi înecați în sălbaticul aer,
am devenit ființa cu laturi egale
de care se sprijină viața,
acum calc pe cratimi,
acest lung covor de iarbă fertilă
în care doar punctul
mă înghite de milă,
fi-e-vă silă de cel ce-a-nțeles
că viața-i fântâna în care dospesc
izvoarele ființei căzute din vers,
fi-e-vă silă de cel care trece
pe sub oglinda conștiinței
cu o grimasă rece,
mintea respiră imagini prin gânduri
și tragic mustește din mine pământul,
în următoarea secundă
sting setea din pofta carnală
urcând pe o scară bătrână,banală
spre iarna dorințelor terne.