sunt ruptă din rădăcini străină de casa cu acoperișul oblic în care creșteau spaima golul umbra și nicio mână de pietriș nu aruncau zilierii pentru stingerea jarului

carnea din care m-am născut este acum un fluture orb a trecut prin corul mesagerilor fără lumină

și numai ea știe cât de avizi își caută oamenii moartea sub pietre cum trișează cu vanitate dimineața grâului

un lapte straniu îngroșat de semințe putrede curge peste fluturii-om le umple inima ca pe o eprubetă fragilă

am ieșit din spaimă cu gura bine legată copilul bătrân și-a trăit mama și-a albit tatăl acum duce un poem în derivă mai are de mers până dincolo mai stă un timp mai așteaptă

diminețile când grâul nu mai dă pâine ci strigă violent după soare un soare mai umed decât capătul dinspre naștere